– Hei, ce-ai zice să ne luăm o zi liberă mâine?, m-a întrebat Florin în timpul cinei. Eram undeva în spatele Sălii Polivalente, într-un bistro modest, cu mâncare rezonabilă, fără tona de ulei refolosit la infinit, caracteristică unor astfel de locuri. Eu aveam în farfurie niște păstrăv cu cartofi natur, el își luase cartofi prăjiți cu ceafă. Mi-au rămas pe retină farfuriile noastre, ca un tablou tihnit, înainte de furtună.

– Dar suntem în mijlocul săptămânii, am pufnit eu.

– Păi tocmai de-aia.

Așa a-nceput totul. Am mai trecut totuși fiecare pe acasă, să luăm cort, butelie de gătit în aer liber, cremă de plajă, Autan anti-insecte, mini-frigiderul portabil pentru mașină. Am luat într-o caserolă și mazărea cu pui din frigiderul meu și ce mai făcea cu ochiul pe acolo: ardei, icre, cașcaval, fresh de portocale. Ne-am oprit și la un non-stop, pentru apă, pâine, conserve, țigări, și, bineînțeles, Florin a luat bere, trei peturi mari, la doi virgulă cinci. Teancul de provizii arăta de parcă am fi plecat pentru o săptămână, nu pentru o zi.

– Auzi, da’ tu ce faci cu atâta bere?, l-am întrebat când am ajuns la casă.

– Asta numești tu multă bere? Haide, Meimi, nu exagera, nici n-am plecat bine. Am zis să fiu împăciuitoare și să-i dau dreptate, asta și ca să nu-i dau satisfacție vânzătoarei, care-și întinsese pe toată fața un zâmbet de hienă moralistă. Adevărul e că-mi plăcea mai mult de el când bea, mi se părea că începea să semene cu personaje din cărți care-mi plăceau, și asta era una dintre pasiunile mele, să întâlnesc în viața reală personajele mele preferate, deci oricum n-aș fi insistat.

– Da’ să nu mă pui să scot mâncarea din lada frigorifică mai încolo, că vrei tu bere rece, am mai bombănit în mașină, mai mult pentru mine, fiindcă el îl dădea mai tare la radio pe Freddie Mercury, cu I want to break free.

Am deschis fereastra să fumez. Aerul cald al nopții mirosind a mâna-maicii-Domnului și a tei mi-a taiat elanul de obsedată de control. Mi-am dat scaunul un pic mai pe spate și am lăsat leneșă mâna dreaptă afară pe fereastră, în bătaia curentului de aer antrenat de viteza mașinii, și-am avut senzația că eram într-o lotcă și că mă jucam cu buricele degetelor pe apă, desenam.

Când ieșeam noi din oraș, lumea se ducea, dacă nu cumva se dusese demult deja, la nani. În goana mașinii, vedeam cum luminile de la ferestrele blocurilor pe lângă care treceam se stingeau, dispăreau ca ochii luminoși ai unor animale nocturne care încetau să ne mai pândească și se retrăgeau în vizuine, si-n locul lor se iveau pâlcuri tot mai mari de cer înstelat, până când am lăsat în urmă orașul adormit și n-am mai văzut decât șoseaua și stelele.

– Auzi, și dacă steaua aia care tot clipește deasupra capului nostru e o navă extraterestră?, am zis eu în glumă.

– Atunci, roagă-te să nu ne răpească, Meimi, că eu vineri am interviu.

– Ce interviu?

– La ăia cu mezelurile, ți-am mai zis.

– Ah. Mh.

Florin-și schimba joburile ca pe gagici; le pierdusem șirul, le-ncurcam între ele, nu mai știam care era care, ce și când s-a-ntâmplat. De joburi nu-i păsa nimănui, mai grav era cu fetele, că în cazul lor riscam să le încurc numele și să dau „din casă”, dacă nu era el prin preajmă să-mi dea câte un ghiont sau să-mi sufle. Odată i-am zis uneia dintre ele pe numele celei cu care ea îl suspecta că o înșela, și asta le-a cam grăbit despărțirea, așa că am ajuns să evităm întâlnirile la care el ar fi putut să vină cu ataș, era mai bine pentru toată lumea. Cât despre mine, nu-mi asumam nimic serios, așteptam mereu altceva, și nici n-aveam timp de asta, ocupată fiind cu un job pe care-l uram de moarte, într-o agenție de turism, și unde iar nu consideram că dădeam tot ce-aveam mai bun și nici că era cazul. Deși, mă speteam muncind deseori și weekend-urile. Îmi uram cu spume jobul; străbăteam în fiecare dimineață Ștefan cel Mare, spre birou, cu un gust metalic în gură și cu un chef debordant, ceva de tăiat venele.

– Mă bucur că facem excursia asta, i-am zis lui Florin. O vreme am bătut câmpii despre cât de mișto mi se părea actul nostru de rebeliune din mijlocul săptămânii, de parcă dezertasem din armată sau evadasem dintr-o închisoare de maximă securitate, sau de parcă eram Bonnie & Clyde, și el mi-a dat apă la moară. Apoi el a bătut câmpii despre cum se visa om de afaceri prosper și politician, și a fost rândul meu să-l încurajez. Prietenia noastră se întemeia în mare parte pe faptul că ne dădeam reciproc dreptate, dar nu vedeam nimic rău în asta.

Până la Vadu, Florin a condus, ca orice viitor politician și om de afaceri prosper, cu mult peste limita de viteză, profitând de faptul că era noapte și că era aproape pustiu în trafic și nici urmă de radar. Am ajuns în vreo două ore și ceva la Vadu și ne-am luat câte o cafea fierbinte de la chioșc înainte să ne continuăm drumul spre plajă. El a cumpărat și patru Carlsberg reci, la sticlă de stică, și pe prima a și deschis-o când s-a așezat iar la volan. N-am zis nimic, știam că nu era nici dracu’ prin pustiurile alea, și mersesem și altă dată în siguranță cu el băut la volan, chiar dacă fără s-o știu din timp – am aflat abia când am coborât din mașină. De aici încolo a condus foarte încet, fiindcă, atât cât a mai ținut drumul asfaltat, era plin de gropi și pietriș, după care a urmat poteca de-a lungul plajei, din nisip amestecat cu pământ.

Cele patru beri mici s-au evaporat în câteva minute și Florin conducea de acum din nou destul de repede, doar cu o mână pe Volan și cu un bidon de 2,5 în cealaltă, și berea părea să îi alunece pe gât ca într-o pâlnie. A fost nevoit să oprească de vreo două ori să se ușureze, ocazie cu care l-au fugărit și niște câini lătoși prin boscheți. L-am întrebat dacă nu voia să conduc eu, n-a vrut, a strâns bidonul de bere la piept ca pe un bebeluș și l-a legănat încet. Afară era lumină de-a binelea, chiar dacă soarele nu răsărise încă. În mersul ei, mașina ridica roiurile de țânțari ca pe niște stropi de noroi, noroc că luasem Autan-ul. Florin s-a mânjit soldătește pe față cu crema anti-țânțari, arăta ca-n trupele antitero, drept pentru care mi-am legat și eu eșarfa pe cap ca pe-o bandană. Al doilea bidon de bere se plimba vioi de la unul la altul când mașina s-a afundat în nisip. După mai multe tentative eșuate de a o scoate din nisip, Florin a decis că era un moment la fel de bun ca oricare altul să parcăm și să ne instalăm pe plajă.

Răsăritul ne-a prins înotând. Dacă nu l-aș fi cunoscut pe Florin, mi-ar fi fost frică de el, m-aș fi temut că era vreun soi de monstru marin, o creatură neomenească și malefică. Zeci de vinișoare trandafirii îi acopereau ca o plasă subțire fața aproape violetă, albul ochilor lui devenise de un roșu aprins. Dar adevărul e că fața lui buhăită de alcool mă liniștea. Trecutul mi se părea fals și penibil în comparație cu sentimentul de libertate care mă încerca. O oră mai târziu s-a pornit furtuna.

(Maria Carevasăzică)