D/M/Y

Au rămas din mine doar obsesiile. Scrisul în caietul ăsta, și femeia pe care o iubesc și despre care toată lumea spune că e imaginară. Până și ea mi-a zis că totul a fost doar în capul meu.

Ca niște hiene hămesite îmi dau târcoale pornirile violente.

Nori alburii și un cer roșu deasupra capului. Asfințește.

Mă dor încheieturile de parcă ar fi cusute. Le privesc. Chiar sunt cusute.

D/M/Y

Așa te desparți tu de mine?, m-a întrebat. Eu nu mă despart de nimeni, i-am răspuns, și poate tu vrei să te desparți de mine, am adăugat cu prudență. Nu m-a contrazis. Din momentul ăla lucrurile au început să se destrame. Iar eu am adormit ca un copac doborât. Caput. Viu mort. Pauză definitivă de la viață.

D/M/Y

A fost mult egoism în relația asta. Ne-am mâncat sufletele, meschini și barbari. A fost nedrept din partea mea să-i cer să țină pasul, și la fel de nedrept că m-a respins prin natura ei.

D/M/Y

Caietul cu foițe subțiri a ars cu noi înăuntru.

Desigur, zilele au continuat să treacă, banale, egale, pe nerăsuflate.

D/M/Y

Cum stătea în dreptul vitraliilor de la demisol, am crezut că e pictată pe sticlă. Eram pe terasă și am zărit-o vorbind cu niște creaturi care orbecăiau în bezna coclită din bar, fără să-și îndrepte ochii spre soare. Barmanița, cu un zâmbet întunecat, și cu o fâșie de lumină care îi venea pe ochi, ca o bandană de pirat, i-a făcut semn spre terasă. A ieșit de acolo cu înghețată și Capy de portocale și cu zâmbetul pe buze. Era vară, avea rochia roșie ca interiorul unui pepene, cu mâneci care semănau cu aripile de liliac. N-am putut să nu remarc mersul ei sigur, expansiv. Nu am văzut-o nici un moment șovăind. Nici atunci, nici mai târziu. S-a așezat așa aproape încât m-a atins cu parfumul. Am fost o țintă sigură. Atunci au început să se scrie paginile.

D/M/Y

De câte ori moare cineva, curtea interioară a blocului se umple de mobilă veche. Când am murit eu, n-a remarcat nimeni. Morții de pe scara mea au continuat să umble de parcă nu s-a întâmplat niciodată nimic. Ăsta e iadul lor.

D/M/Y

Acum văd lucruri care-mi scăpau altădată. Multe-s legate de copilărie și de viața de dinainte de a mă naşte. Ușa scârțâie ca un scâncet de copil. În sobă arde un cărbune încins, are formă de fetus. Un embrion acoperă soarele. Pe fundul ghiolului vezi culorile din lichidul amniotic. De la geamul murdar se zăresc pe cer îngeri buhăiți, cu burțile-n sus, și păsări care se zbat în noroi uscat.

O pisică neagră aduce pe măsuța slab luminată o portocală. Pisica stă la masa neagră și decojește portocala slab luminată. Chipul i se luminează când portocala se desface și mușcă din masă cu nesaț. Portocala flămândă înghite masa, apoi pisica, apoi lumina.  Portocala cu ochi de pisică încearcă să distingă siluetele obiectelor. Singura sursă de căldură și lumină din cameră vine de la mucul țigării. În timp ce fumează, își dă seama că nu poate fi altfel decât sferică. Țigara se stinge de la plâns. Portocala dansează pe întuneric. Se învârte continuu, sare, face tumbe. S-a îmbrăcat în hainele bunică-sii și e încălțată cu niște pantofi maro, demodați. De undeva se aude o sonerie, dar ea se învârte mai departe până cade epuizată. Portocalei îi țâșnește sucul pe nas. Stă întinsă pe jos, cu ochii pironiți într-un punct. Sucul lipicios i se prelinge pe față. Lumina trebuie să-i fi lăsat un gust amar. Vomită fascicule portocalii, strălucitoare. Ăsta e iadul ei.

D/M/Y

Nu mai pot să am încredere în nimeni. Dimineață a trebuit să sparg oglinda, după ce am crezut că văd un vierme gălbui care mi se zvârcolea în ochi.

D/M/Y

Lumina care îi încălzește fața nu mai ajunge până la mine.

    D/M/Y

De ce de ce de ce de ce de ce de ce de ce de ce de ce de ce de ce de ce de ce de ce de ce de ce de ce? Te urăsc te urăsc te urăsc te urăsc te urăsc te urăsc te urăsc te urăsc te urăsc te urăsc te urăsc te urăsc te urăsc te urăsc te urăsc te urăsc te urăsc te urăsc te urăsc te urăsc te urăsc te urăsc.

Gândesc într-o limbă tot mai săracă în cuvinte.

D/M/Y

Moartea continuă să fie cea mai bună decizie. Mă străduiesc să mă țin ocupat. Dimineață m-am răstit la taică-miu. Bântuia prin bucătărie, puhav, pântecos, cu cămașa pe-afară. N-am cerut eu să mă nasc, nu te purta de parcă mi-ai făcut o favoare să iei decizia în locul meu, i-am zis la nervi. Ei, drăcia dracului, iar am rămas fără băutură, a strigat. Ăsta a fost mereu iadul lui. Moartea e soluția când nu vrei să albești subit, într-o singură noapte, ca el.

D/M/Y

Ieri am bântuit vreo trei ore jumate prin zona pe unde, după toate calculele mele, era cel mai probabil să treacă în drum spre casă. Am stat acolo până când am căzut în mine ca-ntr-un vârtej, mi s-au amestecat toate în cap și m-am uitat la mine din cealaltă partea a străzii. Când am plecat naibii de-acolo, abia-mi târșâiam un picior după altul. Capătul drumului mi se părea tot mai îndepărtat. Începusem să nu mai vreau să fiu mort, dar am găsit pe jos o partitură din Rapsodia boemă, fix partea aia cu „Carry on, carry on as if nothing really matters”.

D/M/Y

Starea asta de larvă e ca un înger păzitor. Prea multă vreme mi-am reprimat sentimentul că locul meu era în altă parte. Scos pe tușă, realizez că ultimii ani au fost degeaba că nu mai am nici timp și nici resurse ca să-mi recuperez viața.

D/M/Y

E beznă și nu văd ce scriu. Nici nu contează. Am tot ars pagini din urmă, foiță cu foiță. Pe unele le-am umplut cu tutun și le-am fumat. Au ars cu noi înăuntru și eu am inhalat otrava. Ăsta e iadul meu, care nu se mai termină.

D/M/Y

Înainte să mor, am auzit ceva ce semăna cu foșnitul unei pungi. Știam ce urmează și-am continuat să privesc bezna cu ochi pofticioși. Moartea n-a venit la mine ca un musafir permanent și nepoftit. Eu am intrat în ea ca într-o membrană și-am tras fermoarul.

D/M/Y

(Maria Carevasăzică)