Maria Carevasăzică (foto: Pollak Po)

(profil de personaj din Triplia)

Copilăria mea a fost stranie, pentru că eram un copil extrem de lucid. Mă uitam la părinții mei și mă gândeam că sunt primitivi, nu înțelegeam nimic din ce făceau, nu aveam încredere în ei. Și îi spuneam maică-mii: „Știu că m-ai adoptat, te rog din suflet du-mă acolo de unde m-ai luat și nu o să ți se întâmple absolut nimic. Doar du-mă înapoi acasă”, asta spuneam în continuu.

Am lungi perioade din copilărie, ani, care sunt blankuri în mintea mea. Și am golurile astea cumplite, perioadele astea de care nu-mi amintesc. M-am uitat la poze în care eu arătam groaznic, atât de not myself, încât le-am rupt.

Nu aveam noțiunea timpului, maică-mea credea că aveam un retard. Nu înțelegeam ce însemna o săptămână, ce înseamna o lună. Trăiam într-un timp care era total al meu și mă depășeau chestiile astea. Când am plecat din clasa I, mi-am notat că aveam trei luni de vacanță, să le spun alor mei, să știe când să mă trimită înapoi. Ăsta a fost stresul cel mai mare în clasa I, când învățătoarea ne-a zis că avem trei luni de vacanță, și eu mi-am notat. În schimb, aveam visele astea cu alte planete, cu spațiu, cu tot felul de chestii pe care le vedeam și de care-mi era frică. Îi spuneam mamei: „Știi, eu vin de pe o altă planetă, nu înțeleg ce caut aici, nu înțeleg timpul ăsta”.

La un moment dat în anii mei ăștia goi, din care eu nu-mi amintesc mai nimic, țin minte că am zis „stop this shit”. Nu aveam prieteni, nu aveam nimic, nu înțelegeam nimic și toată copilăria mea m-am întrebat: „cum să scap din locul ăsta și să mă duc acasă?”. Iar „acasă” nu avea un sens bine-definit. Tot ce-mi doream era să scap de acolo.

Am avut și experiența asta de când eram la mine în oraș, care a fost foarte puternică. Eram cu niște prieteni în spatele blocului meu, era vară, frumos, eram la barbeque, bla bla bla, bla bla bla. Și am simțit că nu mai puteam să fiu acolo. Și m-am ridicat așa, m-am uitat la oamenii ăștia pe care nu-i mai auzeam, și m-am gândit: „Eu vreau doar să plec de aici, nu mai suport nimic, nu mai am resurse, nu mai am nimic, zero”. Frate, și, în momentul ăla, am plecat.

Prietenii mei au văzut doar cum eu am căzut pe pământ, mi-au explicat dup-aia că am leșinat. Eu îmi amintesc cu totul altceva. Îmi amintesc că am plecat, am ajuns la mine acasă și m-am pus în pat, pe un cearșaf alb, răcoros, am închis ochii, și era o stare de bine din aia care te încarcă pentru mult timp. Și, când am deschis ochii, eram pe planeta Soare, direct pe soare, și erau ființele astea care stăteau aplecate asupra mea. Și eu mă uitam la ele, dar nu le vedeam chipurile, și simțeam lumina asta, care era incredibilă.

Era atât de luminos locul ăla, dar nu mă dureau ochii, era doar multă lumină, și mă uitam la ființele alea aplecate asupra mea, cărora nu le deslușeam fețele, și gândeam: „sunt acasă, ce bine, ce bine”, în lumina aia incredibilă. Și, în timp ce eram acolo, întinsă pe jos, și mă pregăteam să mă ridic în lumea aia, am început să aud: „Lavinia”. Întâi „Lavinia” am auzit și nu înțelegeam, și am continuat spre super lumina aia. Totul era o lumină. Dar am început să aud tot mai des: Lavinia, Lavinia.

Și, de unde nu-mi aminteam nimic, frate – nada, nimic nu-mi aminteam de pe Pământ – am început să-mi amintesc. De câte ori auzeam Lavinia, începeam să-mi amintesc. A, stai. Lavinia. Localizare. A, Lavinia are multe chestii. Lavinia. Cine-i Lavinia?

Și dup-aia m-am trezit că am deschis ochii și că erau prietenii mei care mă strigau în continuu. Și era plină vară și mie mi s-a părut cel mai oribil loc din lume, cel mai întunecat. M-am trezit și mi se părea extrem de întunecat, beznă, super frig, super neprimitor. Mă uitam la oameni și mă dezmeticeam cine sunt. Mă uitam la locul nostru care era absolut oribil și nu puteam să zic niciun cuvânt. Nu puteam să zic ce mi se întâmplase. M-am dus în casă și am plâns, pentru că îmi doream să fiu acolo, acasă. Nu puteam să scot niciun cuvânt, totul mi se părea străin. Dar m-am întors.

După o lună sau două de la chestia asta, stăteam într-o zi întinsă pe pat și, pentru o fracțiune de secundă sau mai puțin, am văzut aceleași ființe care s-au aplecat asupra mea atunci, în soare. Dar, când mintea mea a început să le construiască chipurile, am zis: „Stop. Vreau să vă văd așa cum sunteți voi cu adevărat, nu cum vă face mintea mea să fiți”.

Acum știu că, atunci când o să mor, o să plec acasă. Dar în momentul de față sunt mult mai acasă decât tot ce am cunoscut eu, nu mă mai tem de nimic. Înainte mă temeam de orice, mă temeam să vorbesc, nu am vorbit ani de zile. Nu am vorbit cum vorbesc acum, nu am scos un cuvânt când eram într-un grup. Doar observam și gândeam mereu: „I just wanna go home, I just wanna go home, I just wanna go home”. Abia în liceu am început să fiu un pic, un pic mai bine.

(A consemnat pentru personajul lui Po: Maria Carevasăzică)