Lucid și sentimental în același timp, Mircea Țuglea vedea sau alegea să vadă lumea mai frumoasă decât era. Și poate că tocmai asta o făcea mai bună: că el o visa, și apoi o punea în fapt, in real life, sau în scris, în poemele, prozele și studiile lui. Înainte, mă gândeam câteodată că era imposibil să ții pasul cu visele lui, scrise sau trăite, dar poate că de vină era firea mea „bătăios-retractilă”, cum o numea el, care mă împiedica să „văd”. Oricum ar fi stat lucrurile, lumea era mult mai frumoasă cu Mircea în ea.

*

„Degeaba cred eu în tine, degeaba crede oricine altcineva, dacă tu nu o faci destul”, mi-a spus Mircea printr-a unșpea, după un cenaclu literar. Asta e printre lecțiile cele mai grele, pe care nu le-am învățat la timpul lor, de la el. Mă poticneam în pedale, ca un copil care învăța să meargă pe bicicletă la deal. Dar voiam să îi merit încrederea, și muream de curiozitate să știu ce credea despre un lucru sau altul, despre cărțile preferate, despre ce scriam (mai ales de asta mi-era frică, fiindcă Mircea era, pe cât de încurajator, pe atât de exigent). Nu căutam cu orice preț aprobarea, ba dimpotrivă, respingeam ideea de autoritate și mă puneam de-a curmezișul celor care-mi spuneau ce era „bine”, dar iubeam să citesc, voiam să scriu, și Mircea Țuglea mă inspira prin felul lui de-a fi. Îmi plăcea că era neconvențional, erudit și ludic, îmi plăcea că nu avea aerul că deținea vreun adevăr absolut și nici pretenția că emitea cele mai avizate opinii, că mai mereu problematiza, relativiza, și că era modest, ca orice om foarte citit și inteligent.

Aveam 15 ani când l-am cunoscut pe Mircea Țuglea. Jumătate din cât am acum. Clasa a zecea începuse de vreo trei săptămâni, și eu veneam prin transfer de la un alt liceu, unul cu pretenții elitiste, zice-se, după care se ascundeau grosolăniile, autosuficiența, și reminiscențele comunismului. Noii mei colegi de liceu mă puseseră în temă că profu’ de Română, poreclit de unii dintre ei, în joacă, „Mende” (de la „Mendebilul” lui Cărtărescu, „predat” de el la clasă), vorbea cu plăcere despre literatură ore în șir, fără să se repete, fără să fie agasant, pedant sau plicticos. Pentru prima mea oră cu Mircea, aflasem de la colegi că aveam de scris despre iubirea imposibilă din „Lostrița” lui Voiculescu, și țin minte că am citit de la o zi la alta tot volumul de povestiri fantastice, nu doar „Lostrița”, și-am trecut la sonete, dar n-am mai apucat să și scriu pe îndelete, doar mi-am notat niște idei. Era de așteptat să mă „asculte”, fiind nou-venită, așa că, atunci când m-a luat în obiectiv, i-am spus că nu scrisesem tema, dar că o puteam susține, oral. Știu că a tresărit, surprins în sensul bun, și că discuția care a urmat între noi, despre mitul iubirii imposibile, pornind de la povestea dintre pescarul Aliman și lostriță, a fost începutul unei perioade fabuloase. În anii următori, intersectările cu Mircea Țuglea, orele de Română, Pătratul literar, și Cercul de Jurnalism, susținute de el la Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, din Constanța, aveau să fie niște puncte cosmice de cotitură în viața mea. Proiectele lui aveau forța să schimbe iremediabil în bine ceva din jur și ceva dinăuntrul unui om, și știu sigur că nu doar eu am simțit asta – au împărtășit-o, în felul lor, și alții (Alexandru Vakulovski, Tudor Ganea, Claudiu Komartin, Sorin Dinco, Mugur Grosu, Andreea Pavel etc. etc.).

Inspir, expir. Tot mai profund, tot mai relaxat. Pe insula din mijlocul frunții, care se ivește din senin atunci când nu mai opun rezistență, când intru într-o stare de contemplare, detașată, neimplicată, văd și-acum scrisul lui Mircea de pe tablă. Scrisul lui de poet, neconvertit pe deplin la profesorat, care dedica minute prețioase unor explicații amănunțite, pe subiecte și teme ce nu se regăseau nepărat în planificările formale, impuse (programă/ curriculă/ sylabus), dar pe care el le considera necesare, indispensabile chiar, formării unor tineri. Mircea nu era unul dintre profii care umpleau tablele cu lecțiile lor mărunte și insipide, scrise cu creta. Mai degrabă, el doar nota cuvinte-cheie. Cuvintele astea erau niște ancore din periplurile lui în căutarea sensurilor lucrurilor, și din încercările de a educa cititori avizați. Ars poetica. Hybris. Gradul zero al scriiturii. Rapid eye movement. Intra- și extradiegetic. Hermeneutică. Univers de receptare. Semnificat și semnificant. Schizofrenie. Deificare. Fatidic. Codificare, decriptare. À Dieu. Androgin. Masonerie. Frazer. Caragialesc. Vid. Referințe. Generație. Volute. Circumvoluțiuni. Animus și anima. Fictiv. Ursită. Sacru și profan. Illo tempore. Anomie. Imersiune. Făcea adevărate disecții/ vivisecții discursive ale situațiilor, cărților și personajelor, folosindu-se de „instrumente” din beletristică, istoria artei, etimologie, semiotică, filosofie, teoriile comunicării, retorică, logică, oratorie, psihiatrie, anatomie, fizică, sociologie, istorie etc. Când vorbea despre cărți și scriitori, sau despre scris în general, și despre multe altele, era electrizant, inepuizabil, enciclopedic. Mircea părea că avea mereu la îndemână toate cărțile citite de prin bibliotecile pe unde își petrecuse timpul. De altfel, avea și un tic, un gest delicat, când povestea ceva: își mișca imperceptibil degetele, mâinile, în aer, ca și cum ar fi răsfoit paginile unor cărți invizibile, ca și cum ar fi vrut să apuce ceva nevăzut, poate o idee, poate un vers bun. În momentele alea, începeai să vezi cărțile despre care vorbea, biblioteci întregi în care găsea cu ușurință orice și din care, cu grijă, cu degetele lui mari, atente să nu îndoaie vreun colț de pagină sau să fărâme foile vreunui manuscris vechi, perisabil, lua câte o carte, pe care o deschidea la o pagină anume, sau la întâmplare.

În 2005, când am făcut 18 ani, Mircea a venit la majoratul meu cu o antologie de poezie în trei volume, la subraț, însoțit de un prieten, pictor. Zilele trecute, după aflarea teribilei vești că a murit Mircea, că i s-a făcut rău în mare și s-a înecat, l-am vizitat pe prietenul lui. Încercam, cred, să recuperez ceva din trecut. Mi-am amintit, cu ocazia asta, cum, la petrecerea de atunci, spre dimineață, beți fiind, ne-am apucat să cântăm că „se face praf lumea, lumea mea se face praf”. Văd asta acum ca pe o premoniție. Lumea chiar s-a făcut praf. Țăndări. Cioburi-cioburi. Și-n cioburile astea văd acum părți din noi, cei de atunci, care mergeam la întâlnirile cu Mircea Țuglea, scriam pe Marți.ro, Zări Alb Astre, contribuiam la proiecte făcute de și împreună cu el. Băiatul care și-a spart luneta de la Olcit cu pumnul, de frustrare că lumea nu era cum și-o imaginase. Cele trei prietene de nedespărțit, pozând în „nu vorbesc, nu văd, nu aud, și n-am probleme”. Rockerul brunet, cu ochii lui Nietzsche, și prietenul lui nesigur și supărat pe lume. Băiatul care fuma cu aer preocupat și-i scria lui Miriam „e vânt și fumul țigării mele te lovește ca și cum te-aș urî”. Fata cu poeme flower power, care locuia lângă Institutul de Marină. Colega care a decis că she’s not the best, but she’ll be the worst și care desena pixeli. Fata înaltă și deșirată, cu aparat dentar, care scria texte depresive. „Lupul”, singuratic, mereu pe drumuri, dintr-un oraș în altul, în căutarea unor răspunsuri. Tipul care repeta obsesiv versul „aștept să vii odată, să mă iei de-aici”. Cinefilul între timp ajuns regizor. Romancierul. Viitorul analist politic. Teribilistul care a adus un boschetar acasă și le-a cerut părinților să îl trateze ca pe fratele lui, deși era singur la părinți. Rebelul care aducea la pauză slană cu ceapă și pâine, și „împuțea” clasa în chip de frondă. Viitorii jurnaliști. Fata cu aer de profesoară, care scria recenzii de carte. Băiatul cu dublă personalitate, care visa să ajungă mecanic și filosof, și care scria un roman cu un vatman. Îndrăgostiții. Cei care nu-și vorbeau. Cei care promiteau să scrie și n-o făceau niciodată. Fata cu poeme viscerale, tăiate-n carne vie. George Vasilievici. Sorin Tudor Dinco. Mugur Grosu. Aurel Gheorghiu-Cogealac. Grigore Șoitu. Mitoș Micleușanu. Gili Mocanu. Iulia Pană. Oana Cătălina Ninu. Florin Poenaru. Cosmin Constantin. Tudor Ganea. Denisa Cîrlomăneanu. Andreea Pavel. Raluca Ciochină. Ionte Stoleru. Radu Ghelbereu. Alex Chivu. Alexandra Banu. Mădălina Enache. Radu Nichitescu. Mirela Capac. Anda Nemirschi. Tudor Totolici. Anca Moraru. Adina Dumitru. Annamaria Moldovan. Axi. Și alții.

Tot cam pe-atunci, Mircea mergea cu câțiva dintre noi, elevii, la un concurs de „tinere condeie”, găzduit de un liceu tulcean. Aveam să facem și o excursie în Deltă, cu tot cu gazde și alți participanți, „în mijlocul unei hormoniade vertiginoase” (vorba lui Claudiu Komartin). În contrapondere, flash-uri cu Mircea filmând un steguleț ce flutura pe vapor, Mircea bând relaxat o bere cu Ștefan Caraman, pe terasă, Mircea studiind pescărușii care se țineau după noi, Mircea plutind, neperturbat de zbenguiala din jur. Știu că l-am întrebat atunci, pe vaporaș, ce să fac când nu pot să scriu. Două sfaturi mi-a dat: să citesc mult și să beau… cafea. O alegorie, desigur, la apa neagră, apa care te face lucid, dacă nu cumva ești Gavrilescu, din „La țigănci”, și-atunci judecata ți se întunecă.

Un an mai târziu, o luam care-ncotro, după ce unii o luaseră deja. A urmat ceea ce unii au numit „viață”, „adevărata viață”. Deși, poate că n-am fost niciodată mai vii decât atunci. Unii părăseau Constanța, pentru alte orașe, sau pentru alte țări. Mircea renunța să mai predea în învățământul liceal, după niște disensiuni. Avea să ne trimită, la scurt timp, altor câtorva elevi, un mesaj: „Nu vă încurajez să deveniți profesori, deși vă încurajez să dați pe la Litere sau la facultățile cu profil uman – e unul dintre cele mai corupte medii care există în țara asta”. Și-avea să detalieze, într-un alt e-mail:

„Mie nu-mi pasă acum de chestiile astea decît în mod sentimental, că adică nu mă mai întîlnesc cu niște oameni cu care-mi făcea plăcere să mă-ntîlnesc. Că mi s-a luat o clasă sau două sau trei sau toate, nu prea contează – mi s-a mai întîmplat și n-a servit la nimic că m-am enervat sau nu mai știu ce. Și pînă la urmă eu sînt la liceul Mircea doar un amărît de profesor suplinitor cu care fiecare poate să jongleze cum vrea, ba chiar sînt suplinitor de vreo 5-6 ani, nici eu nu-mi explic cum și de ce.

Am încercat în toată perioada asta să-mi fac treaba și să îmi văd și de-ale mele, nu știu cît am reușit cu prima parte, asta rămîne să apreciați voi – mie cîteodată chiar îmi plăcea să vin la școală, lucru repede temperat de ideea că sînt subplătit și că banii pe care-i iau de la școală nu mi-ar ajunge să-mi plătesc nici măcar telefoanele. Spre deosebire de alții, am preferat să nu dau meditații (în România, cel puțin; am făcut niște lecții particulare de Engleză în Viena, cînd eram student acolo, cu un puști, fiul unui fel de mafiot rus care își ascundea familia pe la periferiile Vienei), mai corect spus am preferat să nu mă prostituez, așa cum fac din păcate mai toate „cadrele didactice” sau ce-or mai fi ele.

Acum scriu la un roman, pe care l-am început în ultima lună de bursă la Viena, și abia dacă mă prefac că privesc sau conștientizez lucrurile care mă înconjoară, mă gîndesc tot timpul la altceva. Nici nu știu pînă la urmă dacă aș fi fost nimerit pentru voi, care aveți și bacul și alte chestii, pe la școală am trecut doar în vizită, ca-ntr-un fel de vis, chiar nu mă interesează. Mă mai interesează doar impresiile celor care-mi sînt apropiați, celor în care cred. […]

Și, cam asta-i – să sperăm că ne vom mai întîlni pe la vreun cenaclu, ceva – chiar nu știu dacă mai am ore pe la [liceul] Mircea sau nu, eu n-am dat nici un telefon, nu știu pur și simplu, fiindcă nu mă interesează. Înțelegeți și voi ce vreți de-aici.”

**

Mircea era un intelectual care se încăpățâna să rămână, auto-exilat, la Pontus Euxin. Ironiza chiar el uneori inerția din Constanța, de pildă când se punea la cale vreun eveniment: „Important este să vină cineva, nu uita că suntem în Constanța, unde sunt numai marinari și nevestele lor. […] Ce se face pe-aici, acum, este doar în călduri…” Cu toate astea, nu se lamenta, mai degrabă se concentra pe ce se putea face.

Mersul lui avea ceva de plutire în el, de zbor, îl făcea să pară purtat grațios prin aer pe holurile liceului și pe oriunde se preumbla. Poate că-l ajuta și înălțimea – era înalt – să se mențină pe deasupra lucrurilor. Auzisem mai demult că cineva îl acuza de narcisism/infatuare fiindcă-și intitulase unul dintre cele mai bune volume de poezie (alături, desigur, de „Proezia”) cu propriul nume. „Mircea Țuglea”, de Mircea Țuglea. Mai târziu, era criticat că nu s-a luat destul în serios, într-un alt volum („Jivina, divina”). Pe principiul „câinii latră, caravana trece”, Mircea își vedea mai departe, nestingherit, de drum, în „expedițiile” și proiectele lui, de la poezie, la proză, la critică literară (s-a dedicat unor „săpături” despre Paul Celan, a publicat „Literarsura”) și roman („Grazie” este în curs de apariție la editura Polirom). Muncea cu sinceritate, devotament și încăpățânare. Cred că asta se numără printre motivele care au convins și atras, de-a lungul timpului, oamenii din jurul lui.

Am mers de câteva ori la cenaclul literar ținut de Marin Mincu în București. Și ne-am întâlnit odată la Romexpo, la un târg de carte. De fiecare dată mă întreba de Mircea. Am pe undeva pe acasă o dedicație de la el, pe coperta interioară a unei cărți, unde iar îl menționa pe Mircea. Am recunoscut ceva din el în Mircea și ceva din Mircea în el. Ajungi să îi conții pe cei pe care îi iubești și îi apreciezi.

***

Printr-a doișpea, eram cu mama în bucătărie. Ea amesteca într-o mâncare de varză și eu butonam telecomanda televizorului. Am dat pe B1 TV, unde emisiunea despre cărți era deja începută, și prezentatorul recita ceva care-mi suna foarte familiar. De-a dreptul intim: citea niște texte scrise de mine, care trecuseră pe la Mircea Țuglea.

Mircea era un visător contagios: îți dădea prilejul să visezi, dacă nu cumva chiar să (încerci să) fii, o versiune mai bună a ta. Dar asta putea fi o corvoadă, o experiență șocantă, uneori: te simțeai expus, „demascat”, „scos în lume” pe nepregătite. Înțelegeai totuși, mai târziu, că nu o făcea cu rea-intenție. Dimpotrivă, te „călea”.

Câțiva ani mai târziu, Mircea încerca să resusciteze revista virtuală Marți.ro. Unii spuneau că proiectul era mort, la care el a spus doar atât: „păi a murit, nu murim toți de vreo șapte ori într-o viață, cât ne schimbăm celulele?” Din păcate, subiectul a rămas încremenit în proiect.

Sunt multe regrete adunate. Îmi reproșez, de pildă, că am amânat, până a fost prea târziu, să merg la cursurile de literatură pe care le ținea de la un timp, în calitate de asistent universitar doctor, la Universitatea „Ovidius” din Constanța. Discutasem în câteva rânduri că urma să ne vedem acolo. Și mă invitase de curând să citesc la Atelierele Tomis, unde nu m-am dus, am amânat, am întârziat, ocupată să lucrez la o versiune mai bună a mea.

Cineva mi-a spus odată că, în scris, aveam o calitate rară pentru o femeie: umor. Altcineva, că nu sunt avizată să dau feedback, că sunt o diletantă, dacă nu mă număr printre cei „profesioniști, premiați, publicați”. Și-am mai auzit destule nedreptăți și meschinării, chiar și de la oameni apropiați. Ți se-ntâmplă încă din copilărie. Toate lucrurile astea, dacă nu te descurajează, oricât le-ai înțelege resorturile – tot te descumpănesc. Și, uneori, „ratarea” nu îți mai pare o formă de autosabotare. E, mai degrabă, o cale de urmat, un act de curaj, rebeliune în toată regula. Și-atunci, te simți cu atât mai norocos că l-ai cunoscut pe Mircea, care făcea abstracție de forma ta umană (de vârstă, număr de la pantof, origini, diplome, gen, sex, expresie de gen, orientare sexuală, relige, culoare). Nu era invaziv, nu intra cu bocancii în viața ta personală.

Mircea avea ceea ce multor altora le lipsea: viziune. Nu se justifica, ținea ca lucrurile să fie de la sine înțelese. Și i se făcea lehamite, precum spunea, să tot remarce în jur, în dispute literare, absența unor obiective culturale.

În anii ce au urmat, am continuat să ne scriem, și am continuat să colaborăm. Și, chiar dacă, într-un fel, el nu mai e, voi continua să merg la cursurile lui. Acolo, pe „insulă”.

„Nu-mi mai zice domn profesor, că nu mai sunt.”

„Ce mai faci? Pe unde ești? Ce mai scrii?”

„Oricum, mă faci să scriu, asta e bine. […] am ajuns la un fragmentuţ din roman, printre ultimele. Mulţam!”

****

Luna asta, pe data de 19, am primit teribila veste că a murit Mircea. Că i s-a făcut rău în mare și s-a înecat. Am citit undeva despre niște turiști care au salvat pe cineva de la înec, formând un „lanț uman”, în nu-știu-ce alt loc. Nu cred în pre-destinare, decât în măsura în care ne pre-scriem parțial viitorul, prin fiecare alegere prezentă. Și nu cred că Mircea Țuglea a fost vreodată „salvabil”, cel puțin nu de vreun lanț, fie el și uman. Cât despre cohortele, turmele de înțelepți, conjurațiile de imbecili care s-au întrecut să se pronunțe, în subsolurile știrilor prost documentate, despre moartea lui, în termeni peiorativi și deplasați – cu atât mai mult nu vor salva vreodată pe cineva.

E un sentiment cumplit să știi că Mircea nu mai e aici. O apăsare care se întinde peste tine ca o pâclă groasă, de sub care nu se mai întrezărește nimic. Ajung să te doară ochii de atâta întuneric, aerul devine irespirabil. Te simți minuscul, neputincios. Nu poți face moartea să dispară dacă închizi ochii strâns și te gândești la altceva. Te simți ciuntit. Mergi pe stradă și simți că vântul a smuls o bucată din tine, ca dintr-un copac bolnav. Încerci să-ți vezi de drum, dar știi că nici tu și nici drumul nu mai sunteți la fel. Cel mult, te mai consolează dacă niște copii au desenat pe asfalt un șotron. Poți să arunci în interiorul lui cu piatra de pe inimă și-apoi să-ncerci să-ți continui mersul, într-un picior.

Am scris despre Mircea Țuglea încercând să fac lucrurile mai suportabile. E imposibil să găsești un sens în moartea cuiva drag. Dar îți rămâne sensul întâlnirilor voastre din timpul vieții. Un sens care poate continua să existe și să se îmbogățească, poate continua să fie viu.

(Maria Carevasăzică)