Și dacă fiecare moment îl anticipează sau îl explică de fapt pe un altul, și dacă de fapt n-avem nici un viitor, te întreb. Bătrâna care mănâncă porumbeii de lângă BNR ne taie calea cu o pungă străvezie, cu fasole, într-o mână, și cu sacoșa textilă, în cealaltă mână, în care cel mai probabil are un nou porumbel de gătit acasă. I-a învățat pe porumbei să vină aici să mânânce, de parcă trotuarul ar fi ograda ei, porumbarul unde vine zi de zi cu grăunțe, apă, pâine, și unde întâi îi obișnuiește cu prezența ei hrănitoare, aparent pașnică, le câștigă încrederea, și apoi le frânge gâtul, unul câte unul, ca o zeitate care își cere ofranda în schimbul protecției divine. Am văzut-o cum l-a înșfăcat odată pe unul, cu o agilitate de pisică, încât ceilalți nici n-au apucat să-și dea seama ce s-a întâmplat, l-a băgat în plasă și dusă a fost, cu pașii ei mărunți și repezi, cu privirea mereu în față, o siluetă slabă și pipernicită, care altfel nu iese în evidență prin nimic. Trecem amândoi pe lângă ea dându-ne coate, o vedem cum le schimbă porumbeilor apa. Îmi zici că ți-e silă de nivelul nostru de ființe care sfârșesc prin a-și devora obiectul pasiunii, în timp ce mănânci dintr-un copănel de iepure. Liftul în care ne-am blocat continuă să urce, urcăm deja de vreun sfert de oră, afișajul electronic arăta că suntem pe la etajul 300, deși blocul meu are doar șapte etaje cu lift și încă unul până la care urci pe jos, unde altădată erau camerele servitorilor. Tu ai scos copănelul de iepure din casoletă și te înfrupți cu aerul că nu se petrece nimic dubios. Trebuie să-mi țin cumva mintea liniștită. Am un buton în piept care mă face să explodez dacă-l apeși acum. De cele mai multe ori, moartea își ratează țința, dar asta nu înseamnă că suntem feriți. Tu te așezi și pui un film pe telefon.

Din nou acasă. Cad clădiri în jur și nu-mi mai pasă, e doar o chestiune de timp până o să dispărem și noi, la fel ca tot restul. Mai iau o pungă de pufuleți din bucătărie, rup punga-ntr-un colț și încep să mănânc din ea în drum spre mașina de spălat, care și-a terminat programul, și-acum trebuie să scot rufele și să le pun la întins. Când ieșim iar, în autobuz, o femeie începe să bată din picior uitându-se insistent la mine. Și eu și ea stăm în picioare, spre ușă, iar tu te-ai așezat pe un suport de bagaje, deși mai în spate sunt locuri. Femeia tocăne tot mai tare cu pantoful pe podeaua autobuzului, și-mi trece o clipă prin minte că poate are o amorțeală sau ceva, dar nu, bate mai departe și-ncepe să vorbească singură, întâi în șoaptă, și-apoi tot mai tare, până înțeleg că înjură și blesteamă fără un motiv precis sau un destinatar anume. Sau, ba nu, mă înșel, destinatarul sunt totuși eu, deși motivul îmi scapă cu desăvârșire. Probabil că și ei îi scapă, așa că încerc să nu reacționez nicicum, dar să nici nu arăt că mă tem. Tu continui să te uiți pe geam fără să zici nimic.

Ajungem la Dora, o găsim acasă molfăind un covrig mai mult cu gingiile decât cu dinții, că dinți nu prea mai are. Când era mică, își imagina că avea să trăiască de două ori mai mult decât atât. Deja arată rău de tot, boala a pândit-o dintotdeauna, poate chiar dinainte de-a se naște. În pântecul maică-sii, stătea gârbovită și părea să molfăie ceva, tot ca și-acum, doar că atunci mânca direct din lumea care o înconjura, oriunde întindea mâinile și se împleticea dădea de lumea asta numai bună de mâncat. După ce s-a născut, lucrurile s-au inversat, zice că lumea a început să mănânce din ea, că totul a ajuns în cele din urmă să o consume, să o ciuntească. Întâi au început să o roadă cuvintele, regretele, până când au început să smulgă de-a dreptul hălci din ea. După care bolile, bolile au făcut-o bucăți, au sfârtecat-o ca niște lupi hămesiți. Doctorii au fost nevoiți să îi extirpeze excrescențele ca niște colonii de corali. Boala a vânat-o cu sadism, ca o pisică ce își chinuie îndelung prada, își înfige colții în soarece și-i dă drumul ca să îl ia din nou în primire, urmărindu-l cum agonizează, și-abia atunci își pierde orice interes pentru a-l mânca sau a-l mai atinge măcar.

Ce iubești mai mult îți ia orice durere, doar să îi vezi pe ai tăi că sunt bine, că nu le lipsește nimic. Îți vezi viața pe repede-înainte, ca pe o înșiruire de amintiri care se leagă între ele în moduri care te fac să tresari, să zâmbești, apoi să râzi fără să îți poți opri lacrimile. Deci, despre asta era de fapt vorba în tot timpul ăsta. Toată suferința nu mai înseamnă nimic, față de ce simți acum. Tu erai funinginea rămasă după ce ți-ai ars jurnalele, și-acum vezi înaintea ochilor, cu litere de lumină, tot ce credeai că ai uitat, tot ce incifra experiența ta, și un tatuaj minuscul, cu Donald Duck deasupra pectoralului stâng, ceva inocent, în culori pale, un pic șterse. Liftul s-a oprit. Hai să mergem, îmi spui. Sunt oameni care se trezesc la finalul filmului, și oameni care nu se trezesc niciodată.

(Maria Carevasăzică)