Lupescu-arheologu’ era un obsedat, dom’le, și-a irosit viața numai printre ruine, căutându-l pe dracu’, dacă mă întrebi pe mine, dezgropându-i urmele în cimitirul ăsta întins pe zeci și sute de kilometri, numit Dobrogea, unde nu știi niciodată dacă să cumperi pământ și să construiești ceva sau nu, că vin o droaie de-ai lu’ Lupescu și sar pe tine că au dat ei de-un oscior sau de vreo amforă, și-nchid perimetrul cu anii, îți trebuie dup-aia aprobări peste aprobări, avize și ordonanțe, și tot nu mai intri în posesia proprietății tale, te țin ăștia pe bară, experții lu’ pește, unde pui capul jos te-așezi pe oase, cum am pățit eu, te dau la o parte experții lu’ pește și-ajungi să aștepți poate chiar mai mult decât speranța ta de viață, cât fac ei săpături cu ciocănelele lor penibile, uite-atâta, cât degetu’ mic, să nu care-cumva să distrugă osemintele sau ce mai găsesc ei pe-acolo, parcă ar lucra sub microscoape, așa se mișcă, niște mămâi, de-aia și zic, că mult am mai pătimit din cauza lor, îmi scrâșneau noaptea dinții-n pat și mi se măcineau între ei, uite și dumneata, am rămas în gură doar cu cioturi, abia pot să mai molfăi, mi-au distrus viața, visam noaptea că-i strângeam pe toți de gât, da’ nu i-am omorât eu, crede-mă, nici nu mai vreau să-mi amintesc, da’ dacă m-ai întrebat îți zic, am dat banii degeaba pe proiectul ăsta aici, la Limba Lupului, degeaba am stat nedormit nopțile și-am visat cu ochii deschiși și mi-am rupt de la gură, să n-aibă pace Lupescu ăla nici pe lumea ailaltă pentru asta, că n-a putut el să-și țină gura și mi i-a adus și pe nemții ăia pe cap, și faza e, să știi de la mine, că Lupescu poate nu era el om rău, sunt sigur că n-a vrut să-mi distrugă viața și afacerea, am și stat de vorbă de mai multe ori doar noi doi, până el zicea că, dom’le, vestigiile, avea pasiunea asta bolnăvicioasă pentru lucruri demult moarte și-ngropate, de pe vremea dacilor, tracilor și-a altor neamuri de pe vremea lui Pazvante, numai despre asta vorbea, de parcă n-avem destule prin muzee să se pună praful, că oricum cine naiba mai merge la muzeu, și-așa-s destule muzee și destule table și vechituri în ele, că mai ziceam și eu, dacă găseai aur sau ceva, așa da, ăla obiect de patrimoniu, nu mă interesează pe mine pieptănașe și cănuțe și căciuli de daci, cu-atât mai puțin scheleți și ce mai măturau alde Lupescu cu pensulele pe-acolo prin galeriile făcute de ei cu ciocănelele alea penibile, care mai mult suflau pământul decât îl dădeau ca lumea la o parte, vezi-Doamne, obiecte dacice de valoare inestimabilă, așa-i auzeam cum vorbeau prin galeriile alea făcute de ei pe proprietatea mea, de nu mai puteam să construiesc nimic din cauza lor, mi-au pus afacerea pe butuci pentru o obsesie, mă-nțelegi?, ca să ajungă Lupescu să se ia la trântă cu dihania aia, azi ar fi trăit cu toții bine-merci, beam limonadă la mine la pensiune, că eu am și vrut să mă-nțeleg cu ei dar n-a fost chip, stăteam acum pe șezlong și ne uitam la cetate, uite-o colo, în zare, că special am vrut să construiesc aici și nu acolo lângă ea, ca să evit vestigiile și ce-o mai fi pe-acolo, cu toate că nu-l vezi pe niciunu’ să sape la cetate, numai aici au venit repede și n-au mai plecat, pe proprietatea mea s-au apucat să sape, să știi de la mine că nu mai murea nimeni dacă nu se-apucau ei să răscolească rahatul și să trezească bestia din morți, io oricum n-aș fi mers așa adânc cu fundația, nici n-ajungeam la oul ăla gigantic pe care l-au spart ei din greșeală, cât un urs era, dom’le, ba și mai mare, când a ieșit din ou se ridica așa pe picioarele din spate și sărea în aer de parcă zbura, nici n-avea aripi, dar parcă zbura, și scotea niște răgete metalice, ca macaralele alea care ridicau blocuri când erai dumneata copil, îți amintești?, așa făcea, și când învârtea coada în aer zici că tuna, plesnea aerul ca fulgerul cu coada aia lungă de vreo patru metri, poate și mai mult, nu exagerez, am văzut cu ochii mei, și-avea așa un cap imens, uite-atâta capu’ de lup avea, de lup, dom’le, de lup, știu cum arată un lup, dar ceva mai monstruos n-ai văzut nici în cele mai urâte vise, când a făcut o dată un salt și-a lovit cu coada, jumate din muncitori și arheologi au și pierit, părul de pe tot corpul lui Lupescu nu numai că a albit instant, dar s-a făcut așa, ca o funingine, subțire și uscat, pârlit de răsuflarea fierbinte a bestiei, dragon cu cap de lup sau necuratul sau ce-o fi fost, ptiu, că mai bine nu se apucau, dom’le, să sape aici, pe proprietatea mea, acum eram om mare, nu așa, căzut pe nedrept în dizgrație, făcut nebun, m-au ținut și închis, au zis că n-am avut discernământ, o vreme m-au suspectat că eu i-am omorât pe oamenii ăia, că am băgat totul în priză când s-a pornit potopul special ca să-i omor pe ei, dar nu e-adevărat, și când n-au găsit dovezi m-au lăsat în pace, și să știi că eu am încercat să-i ajut, dar nu era chip să te pui cu lupul, a măturat tot în cale, și când zic că Lupescu poate n-a fost rău intenționat mă gândesc mai ales la ultimul lui gest, de sacrificiu, și asta-mi aduce aminte de taică-miu, fie-i țărână ușoară, mereu zicea că prea multă carte te strică la cap, și mare dreptate a avut, că degeaba a fost Lupescu tobă de carte, praful s-a ales, n-au rămas în urma lui decât papucii albaștri de plastic și șosetele flaușate, și știi cum făcea Dunărea?, parcă era o teacă de gelatină, cum se mișca lupul așa se mișca și ea, sau ca o folie de aluminiu, cau un celofan protector, așa arăta, șifonată așa, se lua după forma lui, și când lupul și-a prins coada cu colții s-a făcut așa, ca un glob de apă, în jurul lui, o sferă uriașă de apă clocotindă, și-atunci Lupescu și-a scos șosetele și papucii și mi-a strigat să dau volumul generatorului la maxim, și-a pus în picioare niște ghete de costoboc găsite de ei, a luat o sabie și-un scut și le-a legat la cabluri și mi-a aruncat și mie o platoșă de roman, capuuu jooos, mi-a strigat, abia am apucat să mă bag sub ea și nu știu apoi cum a fost, că m-am trezit că-mi intra mâl în gură și-n nas și numai eu știu cum am înotat în mâzga aia și-am ieșit la suprafață ajutat de armura pe care polițiștii n-au mai găsit-o dup-aia oricât au căutat-o, au găsit doar prăpăd aici, Dunărea ieșită din matcă și cadavre carbonizate, uite aici voiam eu să pun piscina care să se alimenteze cu apă filtrată din Dunăre, stăteai acum în piscină și te uitai colo în zare la cetate, ar fi fost totul eco, nu poluam nimic, nu deranjam ecosistemul, veneau mici grupuri de turiști de fiecare dată, era ceva select, dar acum nu se mai poate face nimic, totul din cauza obsedatului de Lupescu, uite, aici ar fi fost pensiunea, toată din piatră naturală și lemn, stuf și scoici, alimentată cu energie solară și eoliană și hidroelectrică, ar fi fost un colțișor de rai aici dacă nu se apucau ei să sape pe proprietatea mea, vino să-ți arăt, aici voiam să pun terenul de sport, uite, vezi asta, era…

(Maria Carevasăzică)