Spectacolul mâncaților de vii. Orgiile din Punctul Terminus. Port masca verde cu solzi murdari de pământ. Tu ai costumul negru cu pene. Nu pot trece de pereții de sticlă. Nu poți trece de grilaj. Se filmează. Zâmbim la camere. Pozăm în cuplul perfect. Live streaming pe Internet cu numerele noastre. Ne avântăm cu voluptate. Riscant și compromițător. Visăm la bani. Să ne cumpărăm o viață. Să ne-mbogățim rapid de pe urma desfrânaților din club. Putred de bogați. Se descompun de bătrânețe. Șampanie la micul dejun. Alte mii de mumificați ne urmăresc pe net. Se bagă bani grei. Locul e împânzit. Drone, microfoane, camere de filmat tip musculiță, păianjen sau gândac.

Sub noi, o sală imensă cu mese rotunde. Între ele, cupolele. Clopote din sticlă sau cu gratii din fier forjat. Înăuntrul lor, reprezentații cu titlu de artă. Cupole în care se pictează, se cântă, se scrie, se dansează, se joacă teatru. Cupole cu acrobați, cu canibali, porno staruri, uro-scato, bdsm. Cupole cu sinucideri asistate, condamnări la moarte, autoflagelări. Orice poate fi vândut ca artă. Câștigurile sunt promițătoare. Dacă nu-ți joci cum trebuie cărțile, te faci praf. Apropo, să te ții departe de tăvile cu prafuri. Alea care circulă prin club. Ispititor să ți se rupă filmul. Să-ți anesteziezi sentimentul umilitor că ești un obiect. Bogătașii confundă cele mai degradante fetișuri cu rafinamentul. Aristocrația. În cupolă, ești ca felurile de mâncare din farfuriile lor. Farfurii aburinde cu capac. Strivit ca stridiile dintre dinți. Înghițit cu lejeritate. Caviar. O fantoșă comestibilă. Ești peștele pe jumătate viu, pe jumătate prăjit, din farfurii. Ești maimuța cu capul despicat. Îți sorb creierul călduț cu o plăcere dezgustătoare. Ești țestoasele din supă. Ești varză. Ești un nimic. Un aperitiv. Parte din decor. Ochi inexpresivi de pești din acvarii. Aplauze.

Mergi pe frânghie în costumul tău de pasăre. Mă cațăr pe crengile din cupola mea. Ca o iguană. Mă contorsionez. Alunec. Mă repliez. Trag între mine și tine o linie încâlcită. Ghem. Vertij. Greață de la inimă. Frânghia ți se înalță automat. Te reechilibrezi din mers. Faci piruete și salturi de acrobat. Tot mi-e frică. Moartea e singura femeie cu care nu pot concura.

Din difuzoare primim instrucțiunile. Urmăritorii online sunt cei mai scârboși. „Dați-vă drumul, oricum nu valorați nimic”, spune unul. „Nimeni n-o să vă simtă lipsa”. Altul. Aerul se rarefiază. Urcăm în continuare. Zeci, sute, mii de mizerii șoptite. Perverse și răuvoitoare. Brânci spre autodistrugere. Repetițiile, dresaj periculos pentru minte. Mantre, incantații, blesteme.

După reprezentație, tremur în culise. Frisoane de la epuizare. Vărs. Ies din baie. Ochii managerului. Galbeni și cruzi ca lămâile. Un nou asalt libidinos. Crede că ești vărul meu. Nimic nu-l împiedică să se dea-n stambă. Se apropie de mine cu un rânjet hulpav. Cu mâinile lui slinoase. Mă desprind din prinsoare. Dă să mă sărute. Mai jos de ceafă, la baza gâtului. O urmă rece de salivă. Fior de scârbă. Tu, afundat în fotoliul cenușiu. Aripile îți atârnă. Un gest împotriva lui și pierdem contractul. Îi întorc spatele. La oglindă. Două mâini urcă pe mine ca niște insecte respingătoare. Îmi cuprinde sânii. Pe spate simt ceva ca o lipitoare imensă. Senzorii camerelor-păianjen se activează. Suntem în direct. Urmăritorii premium își desfac slițurile. O ultimă forțare și-mi ies din corp. Soluția din copilărie. De când cu fazele cu unchi-miu. Derulez trauma. N-am trecut niciodată peste.

Viol. Fiecare zi din Punctul Terminus. Închid ochii. Nicio senzație fizică. Nu mai am corp. Nu știu cum trece timpul. Deschid ochii. Oglinda și camerele-păianjen pline de sânge. Să-mi dau jos… masca nu mi se mai dezlipește.

Simt lumina în creștet ca o iguană.

(Maria Carevasăzică)