În ghearele vulturului, mi se-mplinește dorința ascunsă din copilărie: zbor. E ironic, și eu râd din toată inima, râd până mă doare între coaste. Sunt ca flămândul care care n-a văzut demult mâncare și, când în sfârșit apucă să înfulece, i se aude maxilarul cum păcăne. Râd cum n-am râs niciodată. Îi râd morții în față. Vulturul probabil o să-mi dea drumul de pe o stâncă înaltă și-o să se aleagă praful de mine. Iar eu râd și-mi scriu povestea direct în piele. Știu că nu mai am mult, văd stâncile.

*

De când a început să-mi înmugurească conștiința, am avut sentimentul că ceva lipsea. M-a însoțit permanent și inexplicabil senzația unei pierderi. Doar mama făcea lucrurile suportabile. Copilăria mea s-a învârtit în jurul ei. O priveam ore întregi, fascinat de aura ei de culoare și blândețe. Pământul se rotea cu mine și mama era axa caruselului lumii.

Crescuți în captivitate, ai mei s-au întâlnit o singură dată, când m-au făcut pe mine. A fost dragoste la prima și singura vedere. Pe urmă mama s-a îmbolnăvit, și o sarcină toxică era cât pe ce să mă întoarcă din drum. Ăla a fost pentru mine primul impas, de dinainte de a mă naște. Dar am deschis ochii. Voiam să văd tot. Mi-amintesc cum băteam în pereții oului, îi zgâriam să ies, să ajung la aer și lumină.

Cât timp mama a fost în preajmă, am trăit și eu după regulile din captivitate, m-am adaptat, cum s-ar zice. După moartea ei, am dat în depresie. Îmi amintesc, cumva încă eram copil, dar arătam bătrân, eram tot timpul pe pastile. Au început să mi se cojească labele, pe care nu-mi mai venea oricum să le folosesc la nimic, gâtlejul, spinarea. Năpârleam, și pielea mea de dedesubt nu era mai veselă decât cea dinainte. Fiecare zi semăna cu celelalte, un spectacol nesfârșit de roluri și de măști. Și noapte de noapte visam că zbor.

Mi-am înăbușit sentimentul că locul meu era altul și m-am ținut ocupat. Cea mai mare parte din viață am fost clovn. Rolul meu era să-i distrez pe oameni. Își lipeau fețele de terariu și mă urmăreau cum îmi schimbam culorile. Dresajul lor mă făcea tot mai străin. Nu apucam mai niciodată să privesc în mine și adevărul e că de la un timp mi-era și frică s-o fac.

Printre oameni, nu puteam să-mi alung sentimentul că-mi iroseam energia. Eu îmi schimbam culoarea și ei se minunau ca proștii. Am stat prea mult cu ei. Dovadă, și apucăturile mele nesănătoase: să scriu cuvinte flămânde de sensuri și să beau multă zeamă de fructe fermentate. Atunci, credeam că miracolul vieții e un pumn de pastile seara, înainte de culcare. De viciul ăsta am reușit cu greu să scap. Ah, și fumam, era să uit. Când mă lăsau să mă plimb prin curte, găseam pe jos chiștoace aprinse și le fumam. Aveam un sentiment de frondă când eliberam din plămâni o cascadă de fum. N-o spun ca să-mi justific viciile. Eram cum eram. Nu văd la ce mi-ar folosi să-mi maschez trecutul.

Abia după ce am ajuns în pădure, viața a prins rost, chiar dacă pentru scurt timp. Nuanța mea gri-cameleon m-a scăpat din captivitate. A fost rolul meu cel mai reușit, chiar dacă n-a fost apreciat. Mă transformasem într-un clown gri, ca un mim dintr-un film alb-negru pe care-l văzusem la un moment dat. Iar asta li s-a părut oamenilor lipsit de interes, chiar bolnăvicios, așa că mi-au dat drumul în natură. În pădure, am început să scriu în piele, în propria mea piele. Voiam o lume cu multe cuvinte, dar nu cum văzusem până atunci la oameni. De cele mai multe ori, cuvintele lor parcă nu-și atingeau ținta, bâjbâiau doar, se pierdeau în detalii inutile.

Oamenii aveau și locuri speciale unde turnau cuvintele în niște șabloane din lemn. Terariul meu era într-unul din locurile unde învățau să facă asta. Se numea facultatea de litere. Toată ziua, oamenii de acolo luau literele și le puneau în matrițe, cam cum pui rigips, șpaclu sau beton în niște forme. Îmi zvârleau și mie câte o carte, cu rictusurile lor batjocoritoare, sau mă lăsau cu zilele în bibliotecă, să rătăcesc printre cărți. Mă gândeam zilnic că o să mor și eu degeaba, cum muriseră cele mai multe păduri folosite acolo. Ei se scuzau, spuneau că fiecare operă era de fapt un fragment din marea operă. Compoziția din imensul ardei umplut al planetei, îmi ziceam eu, să mă destind cumva, să nu mai iau lucrurile ca-n dramele rusești. Deși, îmi părea rău să văd cum mai mult se luptau să nu moară, decât trăiau.

Am învățat multe de la oameni. Nu m-am supărat când am ajuns în pădure și alte animale s-au ferit de mine fiindcă scriam cu litere luminoase în piele. Mi-au reproșat că mă expuneam prea tare și că le expuneam și pe ele. N-am pus la suflet și nici n-am căutat să le câștig de partea mea. Fusesem clovn prea multă vreme. Când ne-am întâlnit, doctorul pădurii mi-a pus și diagnostic: zicea că sufeream de ceea ce se cheamă tribulații opalescente. Adică, frământările mele sufletești răspândeau prin piele o lumină slabă, ca impulsurile electrice ale țiparului. Și asta, zicea el, mă expunea în fața prădătorilor. Dacă m-ar fi întrebat, i-aș fi zis că asta era o intepretare simplistă. Dar așa stau treburile, am învățat asta de la oameni; mai devreme sau mai târziu tot se găsește cineva să-ți spună că ești defect. Dacă aș fi fost mai tânăr, m-aș fi simțit poate jignit, când încă mai credeam că vorbele celorlalți m-ar fi putut defini. Dar, așa, l-am lăsat pe doctor să vorbească. Era în vervă, avea chef să mă ciocănească la cap. I-am și ținut isonul, de fațadă, m-am făcut preocupat de ce-mi spunea, am pus întrebări, am aprobat din cap. Creasta arogantă și penele-nfoiate care-l acopereau mi s-au părut o hartă a disperării. Spuneau povestea celui care căuta sensul în locul greșit. În afara lui.

Mimezi vocația sau ești belit. Cine admite fățiș inutilitatea, zădărnicia sau ratarea e un ins periculos, contagios, un agitator, și, prin urmare, de evitat. Asta-i altă chestie pe care am învățat-o de la oameni. Valabilă și-n alte regnuri, desigur. Doctorul a avut însă dreptate într-o privință. E adevărat, m-au bântuit mereu neliniști. Oare așa va fi mereu? Oare voi reuși să ies din mine, să mă ridic deasupra mea? Fluturii au fost viermi înainte de toate, niște gogoși, și i-am văzut într-o zi cum au prins aripi și s-au înălțat. De ce nu ar fi la fel și în cazul meu? De ce să fiu tocmai eu ultima verigă și să nu-mi urmeze nimic bun?

Zilele trecute am mâncat dintr-o salată creață, împreună cu țestoasa. Am rumegat în tăcere. Ne-am mai văzut de câteva ori, ne-am căutat cu o fervoare nerostită. Singura dată în viața mea când nimeni nu a mințit pe nimeni. Cred că asta e dragostea. I-am scris poezii pe care pare să le știe pe dinafară, chiar dacă nu i le-am dat niciodată să le citească. Cea mai frumoasă amintire a mea.

(Maria Carevasăzică)