Credit foto: Pollak Po

– Astea-s lucrurile care mă dor și mă bucură cel mai tare, zice Domnica dând la pedalele bicicletei de fitness din parc.

În oglindă, pe o bicicletă identică, Varvara, cu vreo 15 de ani mai puțin, dar și cu 20 de kilograme în plus, dă mai lent din picioare și asudă din greu sub pălăria ei de paie. Din când în când o aprobă pe Domnica, mai mult ca să nu mai trebuiască să zică și ea ceva. Ar fi prea mult să și vorbească, să facă și sport. A zis deja că i-au căzut greu chifteluțele-n sos de la prânz și dup-aia i-a și părut rău că a deschis gura, fiindcă iar i-a ținut Domnica morală că gătește gras, nesănătos. De-atunci tace și o ascultă a mia oară cum spune iar cât e ea de grozavă și cât de bețiv era răposatul de bărbat-su.

– Nu avea nimic din bunătatea aia a omului beat care se întâlnește cu dușmanul și-l pupă pe ambii obraji. Nici pomeneală. Când bea, era o bestie, nu mai știai pe unde să te ascunzi din calea lui. Culcam copiii și încercam să mă gândesc la altceva până apărea, dar mi-era atât de frică încât nu făceam decât să mă uit țintă la flacăra de la aragaz. Când venea acasă, invariabil ceva nu-i convenea. Ba că nu-și găsea schimburile, ba că peștele din farfurie era regurgitat, nu gătit. Așa zicea. Se aprindea de la orice, oricât de mic, și devenea violent cu mine. Uneori se ducea până-n camera copiilor, mi-era frică să nu-i trezească, dar numai lăsa câte ceva mic acolo, lanterne, pixuri, brelocuri, o ramă mică, vreo jucărie. De pe la prietenii lui de pahar, îți dai seama, zice Domnica mai în șoaptă, să o audă doar Varvara, nu și ceilalți oameni care se antrenează. Când e de laudă, vorbește tare, dar când nu-i place ceva, își coboară glasul.

Domnica își schimbă poziția, se ridică în picioare. Nici nu atinge șaua, dă impresia că aleargă pe pedale. Din spate, nimeni nu i-ar da 70 de ani; poate, cel mult, 40. Cu șaua afundată între fesele ei mari, Varvara o privește o clipă cu invidie, în timp ce-și ridică pălăria de pe frunte cu dosul palmei și se șterge de transpirație. Are nevoie de-o pauză, dar nu vrea s-o arate, de teamă să nu fie iar criticată, așa că-și face de lucru și scoate din poșetă niște Nivea, să ungă rulmenții de la pedale cu cremă, să nu mai scârțâie. Un țipăt spart o face să scape cutia de cremă pe jos. E tot Domnica.

– Aaa, nu știam cu ce ungi acolo! Acum două luni cineva le ungea cu ulei, de ne murdăream toți pe haine, ne făceam ca toate alea.

Domnica e deja lângă ea când îi spune asta, nici n-a simțit-o când s-a apropiat. Mi-am luat și eu o mască, cu acid hialuronic, din aia decupată în dreptul gurii, nasului și ochilor, aici, așa. Aiurea, acidul ăla trebuie injectat, altfel nu intră în dermă, intră în epidermă. Oricum, tu ai ten frumos, cred că nu-ți trebuie nici Nivea, îi zice Domnica Varvarei, mai mult ca s-o consoleze că a dat crema pe jos. Mă mut la ăsta de cardio, e mai antrenant, mai zice Domnica, și se îndepărtează câțiva metri, până la aparatul de exerciții pentru ars grăsimile. În dreapta ei, Traian vânzătorul, un bărbat la 40 și ceva de ani, un individ cu chelie, și cu burtă lăsată peste curea, își lucrează bicepșii, ridicându-și greutatea pe brațe, la aparatul corespunzător.

– Doamna Domnica, de când m-am angajat iar, mănânc de trei ori mai mult, beau de trei ori mai mult și fac sport de trei ori mai puțin, zice Traian, pe un ton plângăcios.

– Erai o silfidă înainte, Traian. Vezi, că berea îngrașă, îi spune Domnica.

– Și cine să mai numere berile pe canicula asta?, întreabă el. Apă nu beau eu, apă vând la magazin, n-au decât să dea alții banii pe apă.

– Da, măi, chiar e cald, îi taie vorba Domnica. Să vezi, că până și păsările suferă. E o cioară mare la bloc la mine, și știi ce deșteaptă e? Vine la mine, se uita în ochii mei și parcă-mi cere: dă-mi și mie niște apă, dacă altceva nu-mi dai. I-am dat niște anafură care a mucegăit. Am uitat să o scot din plastic să se usuce imediat, și a mucegăit. Mâine o să-mi iau iar, dar nu mai uit.

– Deci nu vii mâine?, întreabă Varvara, ascunzându-și cu greu speranța din glas.

– No, marțea nu mai vin, că mă duc la biserică. La catolici mă duc, că m-a ajutat foarte mult Anton de Padova. Și duminica mă duc la biserica noastră, la ortodocși. M-aș mai duce și eu la teatru, la operă, dacă ar fi dimineața. Dar noaptea mi-e frică să merg pe stradă. Și, fiindu-mi frică și uitându-mă disperată în stânga și-n dreapta, e imposibil să nu se ia cineva după mine. Că, atragi, fiindu-ți frică, atragi. Mi-e frică să merg singură acasă noaptea. Am uitat să îți spun: am vorbit cu Aurelia la telefon.

Varvara o cunoaște pe Aurelia doar din spusele Domnicăi, dar asta nu a împiedicat-o nici în alte rânduri pe cea din urmă să intre în detalii, așa că Varvara doar oftează resemnată și o urmărește pe Domnica cum interpretează convorbirea telefonică, pe două voci:

– Eu și bărbată-miu ne-am despărțit, mi-a zis.

– Cum v-ați despărțit?, am întrebat-o.

– Ei, nu am divorțat, dar el s-a mutat, stă în Berceni, în apartamentul părinților lui, că nu are cine să mai aibă grijă de casa aia. Și eu stau cu fii-mea în trei camere, zice, sunt slugă la fii-mea.

– Dar măcar te iubește?, am întrebat-o eu.

– Ei, nu știu dacă mă iubește, dar când vine acasă găsește mâncarea făcută, curățenie. Nu știu dacă mă iubește, dar oricum nu mai am eu nevoie de de-astea. Și bărbată-miu îmi zice: să vezi ce bine m-am aranjat aici, îmi fac singur de mâncare, îmi iese chiar bună, gătesc mai bine ca tine.

– Bine că aveți cu cine să stați de vorbă, intervine Varvara.

– Da’, cum să nu? Acasă, toată ziua zbârnâie telefonul ăla, nici nu mai răspund la el. Îmi pare rău de fiica-mea, că de câte ori mă sună sunt ocupată. Da’ ce-ți închipui tu, că dacă am ieșit la pensie nu mai am cu cine vorbi?

– Ziceam că e bine că aveți prieteni. Fata e bine? S-a măritat?, întreabă Varvara mai mult ca să întrețină aparențele unei conversații, în timp ce se mută și ea la celălalt aparat de cardio.

– Aoleu! Destul am fost eu măritată, de ce să fie și fiică-mea, să-l slugărească pe altul? Numai bine, e aranjată, are casa ei, are bani, acum își face și doctoratul… La ce îi trebuie ei măritiș? Eu nu sunt de acord. Mă simt ca la 20 de ani acum, mai ales că nu mai am bărbat. Bine că am scăpat! Dacă trăia, ce, aveam eu voie să vin aici?, strigă Domnica.

– Lăsați, că la tinerețe nu aveam aparate din astea.

– Da, dar tot făceam gimnastică toată ziua. Eu făceam și când eram băiatul mic, să-i dea Dumnezeu sănătate, dansam prin casă.

– N-aveți nepoți?, întreabă Remus vânzătorul, trezit din toropeala lui de pe aparatul de lucrat mușchii picioarelor.

– N-am nepoți, și nici nu sunt pentru căsătorit, răspunde imediat Domnica. Și văd că fii-mea e și ea foarte circumspectă. Nici nu vrea să audă. Ăsta e un subiect tabu, nu-l discut cu ea, dar văd că e pe aceeași lungime de undă cu mine. Am făcut-o la bătrânețe. Și e așa frumoasă, e superbă, zici că are 20 de ani. E foarte naturală, nu știe ce e machiajul, rujul. Luna trecută, i-am zis lu’ fii-mea: așa m-aș mai duce o dată la mare, să mă mai bag o dată în ea, așa, îmbrăcată. Și a zis: hai la mare. M-a dus cu mașina, am făcut vreo două băi, cu fusta și cu cămașa pe mine, și seara ne-am întors. Așa m-am bucurat! Mi-am făcut damblaua. Aveam dorința asta, să mai văd o dată marea. Era apa caldă, mi-am adus aminte de tinerețe.

Bârâitul unor mașini de tuns iarba care se apropie, manevrate de muncitorii în salopete verzi, de la „Lacuri, parcuri și agrement”, taie aplombul povestitoarei.

– Iar taie iarba. Ăștia n-au ce face, pe cuvântul meu, strigă Domnica, suficient de tare încât să fie auzită de muncitori. Nici nu mai e iarbă, nu mai au ce să taie. Au luat aparatele alea de tăiat și acum trebuie să facă figurație. Eu știu că iarba se taie primăvara și se mai taie o dată… doar dacă e cazul! Nu așa, toată vara. Vorba românului: taie frunză la câini. Ar fi atâtea alte lucruri de făcut. De pildă, să curețe lacul, că uite ce miros vine dinspre el. Sau să adune, uite acolo ditamai creanga ruptă din copac.

– Doamnă, să nu mai beți apă de la izvorul lui Eminescu, că e apă de baltă, îi strigă unul dintre muncitori, care o cunoaște din vedere ca pe un cal breaz.

– Ce spui tu, eu am băut toată viața, am locuit aici, lângă Cismigiu, abia așteptam să beau apă din izvor.

– Vă spun sigur că nu e de izvor. Da’ dumneavoastră faceți ce vreți.

Bărbații în salopete se îndepărtează cu mașinile de tăiat iarba.

– I-auzi, dragă, spune Domnica cu obrajii căzuți.

– Am auzit și eu, spune Varvara. S-a dus bărbată-miu odată cu vreo patru bidoane… Ca pelicanul s-a dus! Și l-au oprit ăia de la primărie, i-au zis să nu bea de acolo. Ăștia tinerii tot au ras, eu măcar am lăsat o fabrică de cuie în urmă. Și pădurile le-au ras, și izvoarele. Noi n-am prins război, că, în colo, pe toate le-am prins. Am crezut că știați și dumneavoastră că nu mai e izvor acolo.

– Doamnelor, pe mine să mă scuzați, plec la muncă. Din ce știu eu, acolo n-a fost niciodată izvor, dar nu mă luați în seamă, e posibil să greșesc. Vă sărut mâinile. Traian-vânzătorul pleacă.

Cele două femei se așază pe o bancă la umbră, să se odihnească.

– Când închid ochii, din noaptea nunții noastre nu-mi mai amintesc decât un clinchet lung de pahare. Dacă mă gândesc acum, parcă prevestea ceva, zice Domnica din senin. Când am stat la căpătâiul lui, m-am uitat la el, cum era întins, livid, cu burta umflată ca la gravide. Asta a fost ultima imagine cu el. Am fost tânără, nu eram în stare să plec, pe-atunci, bun-rău, țineai cu dinții de tatăl copiilor tăi, că altu’ nu te mai lua. Așa erau timpurile. Dar, ce, crezi că el nu m-a iubit? M-a iubit enorm. Ficatul lui nesătul a fost de vină. Ficatul lui ne dicta tuturor din casă. Numai eu știu cum i-am crescut pe copii. Fiu-miu îmi spune: mamă, toată viața ai stat cu gura pe mine. Ce știe el! Când eram în liceu, la internat, pedagoaga ne spunea mereu: să vă purtați, când sunteți singure, de parcă mereu mai e cineva cu voi.

(Maria Carevasăzică)