– Mă Costi, sigur nu se ia careva de noi că lipsim atâta?

– N-ai tu treabă, nici n-o să bage de seamă. Mariane, nu în fiecare zi le cad doi muncitori și-s bine-mersi, întregi și sănătoși, n-au nici o zgaibă. Costi abandonă tacâmurile în farfurie, își roti palmele ca la un număr de magie, suflecă niște mâneci imaginare, să-și asigure publicul că n-are cărți de joc ascunse, și trase de maieul de bumbac scămoșat și de bretelele de la salopeta Blue Cord Constr., pătată de var, dezgolindu-și pe rând pieptul și umerii. Uite, nici măcar un semn, n-am nici pe dracu’!, zise. Ar trebui să pună o plăcuță acolo, în față, că nici nu e gata catedrala și deja face minuni. Dacă nu era Dan Diaconescu în închisoare, îți zic eu că ne dădeau la televizor. Ce ne-ar mai fi înjurat șefu’, dar ce-i mai rodea pe toți invidia. Băieți, sunteti dați dracu’, așa ar fi zis. Poate ne dădeau și nouă un spor la bănet, ceva-acolo.

– Auzi, ai terminat cu cuțitu’ ăla?

Mâna translucidă a lui Costi întinse tacticos cuțitul, cu mânerul spre Marian, și acesta îl luă dând din cap a mulțumire și se apucă să-și plimbe absent friptura pe farfuria de plastic. După cinci încercări, pufni enervat.

– Nu știu cum te descurci cu drăcovenia asta. Iote și tu, mai mult alunecă decât taie, na.

– Dă-ncoa, mă omule, să te-ajut. Mâna translucidă apucă iar cuțitul și se înfipse cu dibăcie în friptură. Tot ce se auzi o vreme fu râcâitul cuțitului la contactul cu farfuria. Ca să-și facă de lucru cât Costi îi tăia friptura, și mai mult ca să nu pară gâgâlice, Marian duse la gură doza de bere și turnă ca-n armată, prelung, blocându-și reflexul care ar fi făcut băutura să-i vină înapoi pe gât. De la schema asta, multă lume îi zicea și Țeavă, că făcea chiar și mai multe beri la rând să alunece deodată, fără înghițituri mici, pe esofag. Își termină ritualul ca și atunci, cu un râgâit sonor care făcu măsuța rabatabilă de plastic dintre el și Costi să vibreze. Urmări cu privirea un scatiu care țopăia pe creangă în copacul de la capul lor, se foi pe butucul care ținea loc de scaun și trase adânc aer în piept.

– Îți mai zic ceva. Mie nu-mi iese din cap cum am căzut noi de-acolo fără să pățim nimic. Poate ar trebui totuși să vorbim cu ăștia. Io ți-am zis că nu e bine să lucrăm duminica. Luna trecută, tot duminică era când și-a tăiat Doru degetu’ cu flexul. Și băiatu’ ăla, Relu, tot într-o duminică s-a accidentat. S-a dus pe picioarele lui acasă și noaptea a murit.

– Să le zicem ce? Că găurile alea două în formă de om, din pământ, sunt lăsate de noi? Mă lași? Îl și văd pe Rânză, mare sculă pe basculă: mă, băieți, v-ați antrenat să faceți îngerași de zăpadă pe timpu’ verii? Mariane, eu am glumit, mă, cu chestia aia cu televizoru’. Tu crezi că-mi arde să afle toți proștii că am căzut de pe schelă? Ne mai și penalizează ăștia dracului la salariu, pentru imprudență. Nu, băiatule, ciocu’ mic și mergi pe burtă, cum ne-am înțeles, nu ne facem de bășcălia șantierului. Costi îi împinse farfuria cu bucățile de friptură tăiate identic, mărunt, cubulețe.

– La faza asta ai și tu dreptate, dar tot nu-mi miroase a bine toată afacerea.

– Când ne-ntoarcem acuma, după masă, aprindem o lumânare la sfinți, acolo, că ne-au păzit pielea, dacă vrei îi dăm și lui Relu ceva de pomană, și-apoi ne vedem de treabă, că trebuie dat tot colțu’ ăla cu glet. Și nu mă mai freca la melodie cu duminicile, că la tine e duminică în fiecare zi.

 *

În zilele cu burta lipită, în loc de gură am tot o ureche, și ochii, bureți uscați, se întind ca pâlniile. Tavanul bisericii se dezintegrează și-mi ninge-n cap cu var și igrasie și bucăți din sfinți. Îngenunchez. Mă uit în sus până mă dor ochii. Mă uit în jos până-mi dau lacrimile.

Sora mamei a fost vrăjitoare, mama lor a fost vrăjitoare, și iubita mea s-a dovedit în cele din urmă tot o vrăjitoare. Pe vremea când lucram la catedrală, mergeam într-o duminică noapte cu ea pe o uliță noroioasă din sat, după ce am avut accidentul, și am dat să o sărut, dar și-a ferit gura și a zis: nu veni mai aproape, că simt cum crește în mine o întunecime de vrăjitoare. Simt ceva respingător cum iese din mine și vrea să te lovească, așa mi-a zis. Prima dată am crezut că glumește, am pufnit la o asemenea închipuire și iar am făcut un pas spre ea, dar din toate curțile au început să urle câinii și ea mi-a zis: uite, urlă ca hienele după sângele meu negru, închegat. Atunci l-am găsit pe Dumnezeu, dar am pierdut-o pe ea. Oricât de departe m-am dus și oricâți ani au trecut, încă mă bântuie uneori sclipirea ei de nebună din ochi. Vorbele mi-au rămas atunci dureros în gât, ca oasele de pește. Brațele mi-au atârnat neputincioase pe lângă corp.

Am mai locuit o vreme în aceeași casă, toți trei, dar nu ne-am înțeles. Dumnezeu era atunci ca un copil mic. Mă confisca de la viața mea de dinainte să apară, trebuia să-i dedic tot timpul, toată energia mea. Credeam că ar fi fost mai ușor să Îl pot crește împreună cu ea, dar nu a fost chip să o aduc pe calea cea dreaptă. Era tot mai întunecată, mergea noaptea în cercuri de fier pe câmpuri și părul ei frigea și miroasea a soare. I-am spus că trebuia să plec. Furioasă, mi-a aruncat lucrurile în fața curții, dar știam că nu mai aveam nevoie de ele. Mi-am luat doar câteva gioarse într-o geantă, și alea prea multe, îmi dau seama acum, când nu mai am nimic. Trebuia să las totul în urmă. Trebuia să mă pot uita în spate fără să mai recunosc nimic. Am mers în neștire.

Odată, am locuit într-o măcelărie. Îmi clănțăneau dinții și eram lihnit, iar măcelarul a fost atât de bun să mă primească și să-mi întindă un baton de șoric. M-a îmbiat cu sticla lui de vreo câteva ori, dar nu am mai avut curaj să beau după prima dușcă. Orice ar fi fost în sticla aia, Domnului nu-i era pe plac. Măcelarul m-a dus în spatele măcelăriei și a continuat să bea, proptit de o piramidă de oase. Eu am luat în brațe dobitoacele tranșate și am dansat cu ele în camera frigorifică. Animalele moarte atârnau din tavan ca hainele pe umerașe și eu le cântam și le-nvârteam ca la bal. Măcelarul m-a privit o vreme tot bând și bând și bând, până când licoarea a început să i se prelingă în cheaguri pe la colțurile gurii. În fiecare noapte a continuat să doarmă în camera lui rece, cu hălci de carne în loc de ferestre. I-am închis ochii și am plecat mai departe. Toate relele vin dinăuntru, de sub piele, de sub carne, de sub oase.  

Mi-am zis să mă țin cât mai departe de oameni. Și-am bântuit pe lângă sate, și-am mâncat ce am găsit pe câmpuri abandonate, și-am cutreierat mult până să ajung în biserica asta părăsită. Înainte, trebuia să caut mereu motive pentru care să trăiesc în continuare. Abia acum viața vine de la sine. Caut lumina printre vitraliile astea sparte și prăfuite și uneori o văd pe zâmbetul câte unui sfânt și mi-e de-ajuns ca să fiu fericit. Nu mă mai lupt cu stihiile. Dumnezeu a crescut. Și, odată pe săptămână, duminica, apar cei doi sfinți îmbrăcați în salopete, cu pielea rozalie, aproape transparentă, prin care trece lumina, și-mi aduc de mâncare. Fie-ți sufletul mântuit, Relule, îmi zic, și pleacă fără vreo altă vorbă.

(Maria Carevasăzică)