În fiecare zi, Amira plănuiește crima perfectă. Gândul ăsta rulează continuu pe fundalul minții ei, ca un radio care merge întruna și cântă aceleași câteva melodii. Crede că, dacă procedează cu grijă, n-are cum să dea de bănuit, deci nu-și va bate nimeni capul cu autopsii și anchete. Viitoarea victimă e și-așa o acritură destul de bătrână, căreia nimeni nu-i va duce lipsa. Asta își tot repetă în timp ce curăță în urma bătrânei, care a făcut pe ea. Asta își spune când îi pune la spălat lenjeriile murdare. Când îi face injecțiile. Când îi dă să mănânce. Când îi ascultă predicile interminabile despre ce e în neregulă cu lumea. Iar pentru bătrână totul e în neregulă. Vecinii. Politicienii. Pensia. Oamenii de la televizor. Aerul. Mâncarea. Cusătura de la operație. Și mai ales Amira e-n neregulă. Zice că Amira e o împielițată de care nu s-ar fi ales nimic dacă nu o împingea ea de la spate să facă postliceala. Dacă nu o amenința că-i lasă casa unui necunoscut care întâmplător e rudă îndepărtată cu ele. Amira strânge din dinți și sterge voma bătrânei, de lângă pat.

Cât e ziua de lungă, cotoroanța țipă din orice. Din proastă nu o scoate pe Amira. Tună și fulgeră și aruncă cu scuipați. Totul îi pute. De câteva zile are un nou subiect de pus la stâlpul infamiei: colegul care a condus-o pe Amira marți până la scara blocului. L-a văzut ea pe geam. Un golan, un derbedeu cu coatele cârpite. Bătrâna zice că are ea ac de cojocul amândurora. O lovește pe Amira cu furtunul de la ploscă. Sar stropi mirosind a urină și medicamente. Ascultând-o zilnic pe bătrână cum vorbește cu ură despre oricine, Amira simte că trăiește un delir continuu, că a devenit ostatica minții ei otrăvitoare, a ideilor ei puține și fixe. De ani de zile bătrâna nu mai vede lucrurile decât în negru, negru ca pâinea pe care Amira trebuie să i-o cumpere la fiecare trei zile. Apele se mai calmează când încep emisiunile ei preferate de la televizor, și-atunci pare hipnotizată. Uneori, Amira surprinde pe chipul ei ceva care seamănă cu un zâmbet. Dacă se simte privită, însă, bătrâna deodată se posomorăște, ca și cum ar fi fost prinsă asupra unui fapt rușinos. Și-atunci iar începe să răcnească. Amira simte că partea asta întunecată din bătrână o acaparează și pe ea, și din cauza asta vrea să o ucidă, să se lepede de ea ca de un blestem. Ranchiunoasă și meschină, bătrâna și-a înfipt tentaculele veninoase în ea, a devenit contagioasă. Și, cu cât se gândește mai mult la asta, Amira are impresia că, de ciudă, o să ajungă să-i semene tot mai mult.

Pe vremea comunismului, bătrâna a fost funcționară la ambasada unei țări care între timp nici nu mai există pe hartă, care demult s-a rupt în mai multe țărișoare mai mici. Amira nu privește cu ochi buni vioiciunea bătrânei. Oricât ar face ea pe neputincioasa, pe ea nu o păcălește. Știe că energia asta vitală ar putea să o mai țină ani buni, iar gândul ăsta e de ajuns ca să îi dea fiori. Dar cum să o omoare fără să fie prinsă? La asta se gândește în fiecare zi. Și ideea îi vine de unde se așteaptă cel mai puțin, când Amira și bătrâna se trezesc cu doi polițiști la ușă. Se pare că un vecin sau mai mulți ar fi făcut reclamație că liniștea le e tulburată de cocoșul bătrânei, ținut pe balcon, care la 5 dimineața se-aude în toată curtea interioară a blocului. Amira și bătrâna stau în centrul orașului, unde răsună muzica până târziu de la toate terasele, motiv pentru bătrână să-i facă ipocriți pe oamenii legii și să-și blesteme vecinii. Polițiștii o avertizează că riscă să ia amendă pentru ultraj și insistă să controleze dacă nu cumva în casă e o întreagă crescătorie de găini – din sursele lor, ar fi vorba de vreo o sută de galinacee, nu doar de o găină și-un cocoș. Descoperă curând că sursele lor s-au înșelat, dar asta nu-l împiedică pe polițist să se ofere să taie cocoșul, dacă bătrâna îi dă un cuțit. Probabil o glumă proastă, dar femeii tot îi crește tensiunea. Aproape că-i dă afară pe polițiști în șuturi. Restul zilei și-l petrece cu febră și dureri de cap, dându-se de ceasul morții dar amânând și de data asta să moară. „Singura bucurie care mi-a mai rămas sunt păsările astea”, spune bătrâna, și Amira află în sfârșit care e punctul ei sensibil.

(Maria Carevasăzică)