detaș

[profil de personaj din Triplia]

În zile ca asta, când nu pot să scriu și n-am nici un strop de joie de vivre, am sentimentul pregnant ca un neg pe vârful nasului că n-am făcut nimic cu viața. Ies din curtea blocului și văd patru șobolani musculoși care scot pâine dintr-un sac de gunoi abandonat în mijlocul drumului. Îmi simt creierul un șvaițer molfăit de șobolani grăsuni. Trecătorii ocolesc impasibili. Fiecare se încredințează nepăsării cu certitudinea că nimic nu contează suficient de tare, că așa va fi mereu, un șuvoi nesfârșit, cu o singură destinație: nimicul. Mulțimea de oameni din stradă se coagulează într-o pastă amorfă și înghesuiala mă înghite ca un nisip mișcător. Gonesc cu bicla spre birou.

Detașare, asta e soluția. Au zis-o Buddha, Miller, mama ta, iubitul care nu te-a vrut niciodată, tac-tu absorbit să te vadă altfel decât ești, Po. Suntem captivi în birouri, blocuri, orașe, țări, continente, granițe imaginate de unii pentru a fi respectate cu sfințenie de alții. Sunt prea multe reguli și jocuri pe care nu le negociem decât cu multă suferință. Nimeni nu vorbește destul despre asta, fiecare evadează cum poate, își pune ochelari spre lumi virtuale sau e ocupat să mintă, să se machieze în oglindă și să pară că râde. Un moment, poate, ai sentimentul că trăiești ceva înălțător pe scaunul de la calculator, cam la asta se ajunge. Te bucuri că ai reușit și de data asta să-ți ridici fundul, să faci ce aveai de făcut, ce ți s-a dat de făcut, ești recunoscător că ai reușit să duci ceva la bun sfârșit. Nici nu mai contează cât ai pierdut între timp, cât s-a dezintegrat, nici nu mai știi. Disoluție totală. Nu mai ai întrebări sau n-ai cui să le pui, fiindcă ești privit de niște ochi la fel de goi ca ai tăi, ți se zice că asta e viața, ăsta e sistemul, asta e realitatea, cine crezi tu că ești să te pui de-a curmezișul, împotriva cui crezi că lupți. E totuna, împotriva ta lupți. Fă ceva bun din toată mizeria asta, dacă poți. Te umple de silă presentimentul că o să se sfârșească prost și că fiecare nouă zi e o sinucidere amânată.

*

De la Sfântu Gheorghe, unde am avut accidentul, și până la redacție, m-am tot uitat în vitrinele, geamurile, oglinzile și-n toate suprafețele lucioase care îmi ieșeau în cale, să mă asigur că eram într-adevăr vie. În aiureala mea de-atunci, mă gândeam că, dacă existau fantome și dacă o fantomă mi-ar fi luat locul, atunci nu m-ar fi reflectat nimic, aș fi fost invizibilă, pe când eu îmi vedeam peste tot fața descompusă, întrebătoare, perplexă. Am fost la un pas de moarte și am scăpat, ca un pește pe care cineva l-a scăpat înapoi în lac după ce a apucat să-l curețe de solzi.

Și durerea era altă dovadă că trăiam. Mai ales umărul și șoldul mă dureau de mă căcam pe mine, așa că mergeam încet de tot și cu capul plecat într-o parte, ca anchilozată. Cu o acuitate supradimensionată, simțeam cum îmi zvâcnea pulsul în fiecare mușchi, în fiecare organ, la nivelul fiecărui strat de piele. N-auzeam mai nimic în jur și nici gândurile nu mi le auzeam ca lumea, că-mi bubuia inima de parcă mi se mutase din piept între urechi.

Impactul în sine fusese mai degrabă bulversant decât dureros, poate și pentru că am fost mereu destul de rezistentă la durerea fizică. Orișicât, șocul m-a făcut să nici nu-mi dau bine seama la început ce se întâmplase, cum reușisem să evit tramvaiul la milimetru ca să mă trezesc în secunda doi proiectată pe capota mașinii, cu tot cu bicicletă sub mine. Știu că o roată i s-a învârtit mult timp după ce lumea s-a strâns în jur ca la urs, să vadă dacă încă mai trăiam, pe când cealaltă roată n-avea cum să se mai învârtă, fiindcă era făcută zob. În momentele alea eu doar mă uitam la cea care se rotea și auzeam o voce din capul meu care-mi spunea detașare, asta e soluția, și care-i tot dădea înainte cu o poveste pe care nu reușeam s-o procesez, s-o pun cap la cap.

Orice om cât de cât întreg la minte s-ar fi dus probabil direct la doctor, în locul meu, dar eu, când am văzut că pot să mă ridic și că bicicleta părea mai avariată decât mine, am decis să mă îndepărtez de la locul accidentului fără tam-tam, ca să ajung la redacție. Nici măcar nu i-am luat numărul de înmatriculare tipului care m-a lovit pe trecerea de pietoni.

Deocamdată, era destul că trăiam și că nu părea să fie grav afectată vreo parte importantă din mine. Ultima dată când trecusem peste oroarea mea strămoșească de doctori și-mi făcusem analize amănunțite, rezultatele arătau de parcă-mi petrecusem viața jucând ruleta rusească cu un pistol semiautomat. Mai picase peste mine și ghinionul de a avea o doctoriță de familie cu numele Marțian, care cel mai probabil chiar era de pe altă planetă, fiindcă nu era mai niciodată de găsit la cabinet, iar, când în sfârșit apărea, confunda medicina cu vrăjitoria. De exemplu, după ce-mi citea rezultatele analizelor de laborator și aproape că mă asigura că-s pe moarte, îmi recomanda niște leacuri băbești și mă trimitea acasă. Așa era să rămân surdă când am avut otită acută bilaterală și ea, în loc să-mi dea rețetă pentru antibiotice, mi-a prescris niște picături de nas care se puteau pune și-n urechi, și probabil și-n alte orificii, la fel de fără rezultat.

Dar astea erau alte povești care nici nu contau așa de mult, de altfel, fiindcă trebuia să ajung în redacție anyway. Se strânseseră cam multe chestii nerezolvate și mă îmbolnăvea gândul că-mi prelungeam chinul. Nu voiam să mai amân nimic, orice ar fi urmat să se întâmple. Deja trecuse prea mult timp de când nu mai reușisem să scriu nimic. Ideile mi se ascundeau în minte ca niște animale încâlcite printre liane și petreceam tot mai mult timp la pândă cu ochii pe pereți, încercând să prind vreuna demnă de pus pe hârtie. Dar toate visele mele mici, nutrite cu prea mare înverșunare, fugeau îngrozite.

Detașare, asta e soluția. Întrebarea e de câte ori trebuie să te naști sau să mori și de câte accidente mai e nevoie ca să înveți lecția asta. Cam cât de masochist să fii? Dă-i înainte, dă-i înainte, n-ai nici un motiv să o faci, dar, poate tocmai de-aia, dă-i înainte. Dacă nu pui piciorul în prag, inadecvarea se transformă în impostură, ajungi să faci tot mai prost până și lucruri care altădată păreau banale.

O bucată de drum am mers pe jos, să mă asigur că puteam și că eram ok, după care am luat tramvaiul câteva stații. Bicicleta avariată mi-am lăsat-o legată cu antifurtul cât o anacondă la Art Cafe, cantina care concentra esența centrului (sic!) Capitalei: de la boschetari și cerșetori la popi de la biserica din apropiere, actori de la Teatrul Național, studenți și profesori universitari, hoți, vânzători, corporatiști, ziariști, pensionari, pești, lucrătoare sexuale, doctori și pacienți de la Spitalul Colțea, scriitori, polițiști, jandarmi, salahori, artiști, sarmale, mămăligă, pește prăjit, piure, cașcaval pane, legume sote, varză călită, ciorbă de văcuță, ciorbă de burtă, piftie, pisici și vrăbiuțe pe terasă, printre mese – găina șchioapă a patroanei, icoane, televizorul dat pe știri sângeroase sau pe telenovele, alcool și alcoolici, cuțite și cuțitari, jocuri de cărți, jocuri de table, jocuri de nervi.

Când am ajuns în fața clădirii de marmură, ciment și sticlă segmentată, unde era și sediul redacției, se făcuse deja nouă jumate. Soarele se răsfrângea în cele câte 16 fețe ca de terarii de la fiecare din cele șase etaje. Numărasem în altă zi câte terarii erau în total, când am zăbovit mult și aparent inexplicabil în fața clădirii, înainte să urc în redacție, la ultimul etaj. Vedeam și știam acum fără să mai număr că 96 de sori se proiectau pe clădirea cu 96 de geamuri fumurii prin care, de afară, nu vedeai nimic. Altădată, în vremurile de glorie ale presei, redacția era în centru, dar acum se mutase la dracu-n praznic, într-un cartier oarecare, vizavi de un cimitir, să nu care-cumva să piardă cineva contactul cu realitatea morții. Iar eu, dintr-un motiv sau altul, odată ajunsă acolo, în spațiul dintre clădirea redacției și cimitir, alesesem să nu fac nimic, doar stăteam în bătaia a 96 de sori. Simțeam cum mă îndepărtam de rezolvarea problemei.

Detașare, asta e soluția. Din afară, nu intuiești nimic din ce e în spatele geamului. Dar adevărul e că tu ești animalul captiv de dincolo de terariile astea încastrate-n ciment și marmură. Și singur te-ai băgat în cursa asta care te lasă în cele din urmă cu ochii-n soare. Nu-i asculta când spun să fii rezonabil, e doar felul lor de a minți că semănați, că aveți de împărțit vina că vă futeți viața și că nu e cale de întoarcere.

*

Când nu pot să scriu, nu e ca și cum n-aș putea scrijeli ceva, orice, pe hârtie sau în documentul virtual din calculator. Nu despre asta e vorba. Mai degrabă, mă poticnesc în cuvinte, mă împiedic de fiecare în parte, cad, încerc să mă ridic, dar terenul devine tot mai nesigur și mai impracticabil. Ca într-o o mlaștină plină de capcane, cuvintele devin când prea moi, când prea tari, descărnate, dezosate, fără pic de vlagă, sau ca niște solzi, niște cruste aspre și sfărâmicioase. Iau un cuvânt de jos și e gelatinos și usturător ca o meduză. Apuc un altul și mă rănesc în ascuțișul lui. Pe scurt, am mintea plină de shit, și trebuie să mă țin ocupată cu altceva, să mă distrag de la fluxurile bolnăvicioase de idei. În starea asta, sunt ținta perfectă să dea o mașină peste mine. Și-apoi să ajung la birou și să mă simt complet inutilă.

Detașare, asta e soluția.

(Maria Carevasăzică)