Maria nu l-a cunoscut pe General cât a fost în viață, nu s-au întâlnit niciodată. Când au rămas singuri în subsolul crematoriului, într-un separeu, doar ea și el cu coșciugul deschis, în primele minute s-a blocat. Nu-și explica cum a venit acolo cu atâta ușurință, fără să prevadă nimic. Acceptase fără rezerve să meargă la incinerarea lui. Poate de dragul prietenului lor comun, care nu putea veni. Sau, fiindcă s-a gândit că așa se cuvenea, să fie totuși cineva acolo, special pentru General, oricine ar fi fost el. Adevărul e că nu știa sigur de ce. „Du-te, dacă ești curioasă”, i-a spus prietenul lor comun. Îi împărtășise mai demult dorința ca la rândul ei să fie incinerată după moarte. Curioasă nu era, dar ceva a atras-o acolo ca o sfoară invizibilă. A mers ca hipnotizată.

„Doar dumneavoastră sunteți?”, a întâmpinat-o întrebarea unei angajate a crematoriului, când i-a spus că a venit pentru General. A încuviințat, și fața femeii în halat albastru s-a strâns într-o schimonoseală vulgară, de crispare adâncă, expresie care nu i-a stârnit Mariei compasiunea sau nevoia să se justifice. Angajata crematoriului a sărit ca arsă când i-a întâlnit privirea, și s-a oferit să o conducă, fără să-i mai aștepte răspunsul. Au trecut printr-o sală mare, asemănătoare cu o capelă, cu un covor roșu pe jos, plină de flori și lumânări, unde câțiva oameni vorbeau în șoaptă lângă un sicriu. Maria a remarcat în treacăt că totul imita atmosfera dinaintea oricărei înhumări bisericești. Lipseau doar colacii și preotul. S-a gândit că ritualul ăsta al priveghiului era oricum doar pentru confortul celor vii. Și a ridicat imperceptibil din umeri. O clipă și-a închipuit că exista o altă încăpere la fel, sau că sicriul Generalului va fi adus tot acolo, aproape de celălalt coșciug, și gândul ăsta a făcut-o să se încrunte. Ar fi preferat ceva mai sobru și mai intim.

A străbătut încăperea, pe urmele femeii în halat, și a evitat contactul vizual cu oamenii cărora le tulburase fără voia ei priveghiul. Au pătruns într-un culoar strâmt și impersonal și au coborât niște scări de ciment până la un subsol larg și pustiu, care se ramifica în mai multe încăperi goale, cu pereți înalți, ascunși sub gresie albă. Însoțitoarea i-a cerut să aștepte și a dispărut undeva. În spațiul cel mare din laterala stângă se întrevedeau crematoarele, două sau trei, n-a reținut precis, undeva lângă trebuia să fie un loc rece unde erau ținuți morții, îmbăiați și îmbrăcați poate acolo, sau asta se întâmplase altundeva, înainte. În dreapta era un alt culoar, lung, care dădea în mai multe separeuri cu câte o masă de beton pe mijloc, acoperită și ea cu gresie. Două urne pentru lumânări, cu picior înalt, de fier, erau puse la capătul mesei, în colțurile încăperii.

Angajata s-a întors cu doi bărbați în halate albastre care l-au adus pe Generalul în coșciug pe o targă cu roți și l-au pus în fața Mariei, pe masa de piatră din primul separeu. Au stabilit să se întoarcă peste jumătate de oră, pentru incinerare, după care au plecat lăsându-i singuri, pe ea și pe Generalul în coșciug, și au tras în urma lor o draperie mare, gri, care ținea loc de perete despărțitor. Câteva clipe li s-au mai auzit pașii cum se îndepărtau și apoi s-a lăsat liniștea, privegheată de cele trei fante înguste prin care intra lumina de afară, cam la trei metri deasupra podelei cimentuite.

Atât cât Maria a apucat să vadă înainte să i se întunece privirea, Generalul era un bărbat trecut de 60 de ani, chel, îmbrăcat în uniformă verde, care părea să zâmbească. Părea să îi zâmbească. Arăta ca și cum ea venise în vizită și el se pregătea să pună de cafea. I s-a pus un nod în gât. Pulsul i-a luat-o la goană, și picioarele l-ar fi urmat și ele, dacă nu i s-ar fi muiat genunchii. A simțit inima cum îi bubuia în timpane și s-a lăsat pe banca de lângă ea, pe care a remarcat-o chiar atunci, ca pe o soluție salvatoare. A privit o vreme în pământ, „E doar în capul meu, e doar în capul meu”, dar n-a îndrăznit să ridice ochii spre General. „Ce caut eu aici, ce-a fost în mintea mea să vin?”, și cel mai tare s-a întrebat de ce simțea atât de clar că omul întins la câțiva pași de ea, în sicriul deschis, era viu.

I-a sărit inima când angajata de mai devreme s-a întors să o întrebe dacă voia lumânări. Voia? Ce anume? Lumânări. Maria nu știa pe ce lume era, dacă voia ceva, așa că i-a spus că, da. A plătit pentru cele două lumânări din mâna femeii în halat albastru, care a tras iar draperia gri după ea. Pașii ei au lipăit pe scări în sus. Maria a văzut că ceasul încă arăta jumătate de oră până la incinerare.

Cu mâini nesigure, a aprins lumânările în urna din dreapta, a privit în focul lor mic, și a recapitulat în sinea ei. Omul culcat în sicriu fusese general de pompieri, iar în scurt timp urma să intre în foc. Asta fusese ultima lui dorință, să fie incinerat. „Tare.” Și i se păruse că era viu. Și asta era „tare”, doar că într-un fel care îi dădea fiori. Focul lumânărilor răspândea o moleșeală plăcută și, când a simțit cum frica i s-a mai domolit, s-a întors la General, să-l privească în față. Încă zâmbea, cu gura puțin deschisă, și cu buza de deasupra ușor aplecată peste dinții din față, de parcă se pregătea să spună ceva amuzant. Nici un mușchi nu-i tulbura fruntea. Alți generali erau înmormântați cu onoruri militare, dar acesta nu o avea decât pe ea la catafalcul lui de piatră. Și zâmbea. Așa că a zâmbit și ea, în lumina care cobora prin fantele înguste din zidul acoperit cu gresie albă, ca la spital. Maria i-a zâmbit Generalului ca unui convalescent care îi era simpatic și care tocmai făcuse o glumă bună.

Dinspre el venea un aer glaciar. Maria i-a pus mâna pe buzunarul uniformei verzi, sub care altădată îi bătea inima, și i-a atins cu vârful degetelor tâmplele. Rațional, s-a asigurat că nu mai era nimic. Vârfurile pantofilor Generalului erau legate între ele cu tifon alb, și la fel și încheieturile mâinilor. Și, totuși, era viu, trăia. Știa sigur că era viu, o simțea. Și-a mutat privirea pe butonii lui aurii și pe decorațiile care licăreau. A zâmbit din nou, de data asta cu modestie. „Nu știu dacă în circumstanțe ca asta se mai poate spune, dar: mai bine mai târziu decât niciodată”, a rostit ea cu voce tare. Și nici nu a apucat să termine, că a auzit un sunet ciudat. A tras aer în piept și a întors capul: lumânările aveau două flăcări lungi, care se uniseră și pâlpâiau împreună, și scoteau un sunet ca de vioară neacordată, doar că mai slab. De data asta, nu-i mai era frică. Și nu mai avea nicio îndoială că, oricât de inexplicabil sau de imposibil ar fi părut, Generalul chiar era acolo, lângă ea, viu, și se bucura. „Poate că am înnebunit, poate că imaginația îmi joacă feste.” A început să-i vorbească Generalului în șoaptă, ca unui prieten. Generalul o asculta calm, ca un om despre care altădată se spunea, cu admirație și nu fără invidie: mare figură, Generalul; strașnic. Și rănile lui adânci, cusătura de la tâmpla dreaptă până în spatele urechii stângi, și cea de sub bărbie, și bandajul însângerat de la mâna lui dreaptă, erau pentru Maria semne că Generalul o înțelegea.

*

Generalul de pompieri s-a aruncat în flăcări într-o joi dimineață, chiar sub ochii ei care-l priveau din spatele unui perete de sticlă. Maria a fost singura care a asistat la incinerare. „Generalul o să stingă și flăcările astea”, și-a zis ea când în urma sicriului s-a coborât o trapă din oțel acționată mecanic. În drum spre casă, Maria a dat drumul la radio, „It’s the first day of the rest of your life”. Miercurea următoare, pe 1 iunie, s-a întors la crematoriu. A ieșit din clădire ținând urna Generalului în brațe ca pe un prunc. Aerul era învăluit de infuzii de tei și iasomie. Era cea mai călduroasă zi a verii de până atunci și, pe drum, a șiroit transpirația de pe ea în mașină, cât a stat în trafic cu aerul condiționat stricat. Parcă nu transpirase niciodată așa abundent, era ca o stalagmită, doar că nu creștea din propria ei umezeală, ci se topea pe dinăuntru. A semnat niște hârtii cu antet de la Administrația cimitirelor și crematoriilor umane, nici ea nu știa ce, fiindcă nu voia decât să treacă mai rapid de birocrație ca să ajungă la General. Nici nu-i trecuse prin minte să ia în poșeta ei mică o sacoșă, nu se imaginase ducând un General într-o sacoșă, i se părea degradant, lipsit de respect. Cei de la crematoriu au întrebat-o dacă avea, și inițial nici nu a înțeles la ce i-ar fi trebuit. N-avea și nici nu voia să aibă. Urna era neagră, cilindrică și alungită la vârf, ca un obuz, și cântărea cam patru kilograme. Maria nu a vrut să înfrunte iar traficul scăldată în sudoare. Cu Generalul „la braț”, și-a luat ceva de băut și o pungă de covrigei, a trecut strada și s-a îndreptat spre dealul de lângă lac, cu o curiozitate de copil.

Cu Generalul într-o mână, apa și covrigeii în alta, Maria a urcat dealul dincolo de care se vedea lacul, cu grijă să nu se-mpiedice și, Doamne-ferește, să izbească urna de vreo piatră și s-o spargă. S-a oprit să-și șteargă fruntea cu dosul palmei și atunci a văzut în fața ei un bărbat în salopetă albastră, care urca în aceeași direcție, cu un bidon de bere de doi litri la subraț. Și Generalului i-a plăcut să bea, știa asta, poate chiar un pic prea mult, din câte auzise. I se dusese vestea, spre bătrânețe, că bea de stingea toate incendiile din inima lui. Și, dacă cineva întreba, explicația nu era că ar fi vrut să fugă de ceva, să se refugieze în alcool. Nu a vrut să fugă de nimic. Doar i-a plăcut viața, i-a plăcut să se distreze, i-a plăcut să se bucure de tot, chiar și de excese. Maria nu știa dacă lucrurile stăteau într-adevăr așa și se gândea că nici nu era treaba ei. A continuat să urce și s-a întrebat dacă ochii Generalului fuseseră și ei albaștri, fiindcă prea văzuse mult albastru de vreo săptămână, încă de când a venit prima dată la crematoriu. Halatele muncitorilor de acolo erau și ele albastre, acum salopeta asta din fața ei, toată săptămâna privirea i-a fost atrasă de lucruri albastre, și, cinci minute mai târziu, șapca biciclistului care a căscat gura când la Maria, când la urnă, că n-a mai avut ochi să vadă pe unde mergea și puțin mai lipsea să cadă în șanț, era tot albastră. Și lacul împrejmuit de betoane, care i s-a întins deodată la picioare, când a ajuns pe deal, i-a scăldat privirea într-un albastru luminos.

Nu mai fusese până atunci în acest parcul natural decât într-o noapte, iarna, când a văzut totul pe întuneric, mai mult forme și umbre, și blocurile cu lumini aprinse care se vedeau departe, dincolo de betoanele care împresurau zona. Lacul era brăzdat în mai multe locuri de vegetație, din stuf ieșeau păsări necunoscute. Maria a inspirat adânc. Se așteptase să o izbească un miros greu, de ape reziduale, dar s-a înșelat. Mirosea a verde încins și a gramofoanele de rochița-rândunicii. A mers puțin legănat, la braț cu Generalul, până la o platformă de beton, unde s-a așezat pe niște trepte. Marea de stuf și de apă plesnind de viață între betoane și blocuri părea o oază ireală, o fata morgana. Maria s-a întins în iarbă lângă General și soarele era chiar deasupra lor, singurul foc de nestins.

Cu urna neagră, metalică, în dreptul inimii, ca o fată din poveste la braț cu prietenul ei, omul de tinichea care își căuta inima, Maria a mai înfruntat câteva cârduri de gura-cască până la mașină, cu privirea hipnotizată de un albastru luminiscent. Seara, sleită de puteri, s-a întins în patul ei tare, de lemn acoperit de o saltea subțire, un pat de sfântă sau de cazarmă de pompieri.

A doua zi, Maria a plecat cu Generalul la mare.

(Maria Carevasăzică)