Credit foto: Pollak Po

După ce a scăpat oglinda, zgomotul cioburilor care au lovit podeaua a continuat să îi răsune în timpane, ascuțit, prelung și vibrant ca o alarmă într-un tunel. Ecoul fu dureros și-l făcu să se chircească în fotoliul de lângă fereastră și să geamă de durere, fără să poată localiza exact de unde venea suferința. O mătreață deasă îi ninse genunchii pijamalei, când își trecu nervos mâinile prin păr, și-l făcu să tresară. Să fi fost oare al lui chipul acela din oglindă? Omul acela bătrân era el? Dar când îmbătrânise atât? Trecuse doar o noapte! Ieri sigur avea 21 de ani și totul părea posibil, totul părea abia la început.

Își privi cu atenție mâinile, apropiindu-le și rotindu-le în dreptul ochilor ca pe niște obiecte străine. Într-adevăr, ceva groaznic se întâmplase: și mâinile arătau îmbătrânite, uscate, gălbui și moi, cu brațele străpunse de vene umflate și întunecate la culoare. Își ridică privirea și o roti prin cameră: toate în rest erau la locul lor, exact ca în seara precedentă. Verifică data din calendar: din nou, totul ok, aruncă un ochi pe fereastră: nimic schimbat, consultă un ziar online: iarăși, nici un indiciu.

Îndepărtă îndelung și cu grijă oglinda făcută țăndări pe podea, sperând în sinea lui că, odată cu ultimul ciob, coșmarul acela din care nu părea că se putea trezi – bineînțeles că încercase și faza cu ciupitul, în zadar -, acel blestem sau orice ar fi fost avea să se spulbere. Deretică până când fu țintuit în fotoliu de o durere de șale, și-atunci deveni conștient de mirosul transpirației lui de moș, și de bătăile mult prea accelerate ale inimii. Forțase nota, trebuia s-o ia mai ușor. Un sentiment de milă autoadresată și de neputință îi mișuna prin corp căutând o ieșire, până când îi dădură lacrimile, care însă nu erau lacrimi, erau un lichid vâscos, crem, care îi picura acum pe haine și lăsa dâre.

Când își dorea cel mai puțin, auzi o bătaie în ușă. Văzu panicat ceasul; mai mult ca sigur era Andra, stabiliseră să se vadă. Își simți deodată corpul zgâlțâit ca la cutremur, și chiar crezu pentru câteva clipe că era cutremur, dar, când nimic nu se clinti în jur, înțelese că era de la inima aceea bătrână care o înlocuise peste noapte pe a lui. Bătăile în ușă continuau la repezeală, la fel ca bătăile inimii lui. Trase adânc aer în piept și, slăbit, deschise ușa.

– Bună ziua. Ăă, mă scuzați, nu știam că Sorin are musafiri. Deranjez? Ah, uau, dumneavoastră trebuie să fiți bunicul lui, grozav, ce semănați, nici nu știți cât mă bucur. Sorin este?

El continuă să stea în prag descurajat, neștiind ce să zică.

– Eu sunt Andra, prietena lui, nu știu dacă v-a zis, dar mie cu siguranță nu mi-a pomenit că are un bunic așa simpatic.

Sorin o privi cu ardoare, cât de intens îi permitea prezbitismul, și-și simți lacrimile din nou pe cale să-i păteze obrajii, așa că strânse din ochi și se îndepărtă puțin, cât să îi facă loc să intre.

– Bună, îi spuse el cu o bunăvoință falsă și stinsă, obosit și de tonusul ei năvalnic. Se gândi că prezența ei îi făcea rău, îl irita, era nocivă, și că tot ce-și dorea era doar să o vadă mai repede plecată.  Ia loc, îi spuse el, arătându-i fotoliul de pe care se ridicase mai devreme. Ea se conformă senină, cât el își trase un scaun mai aproape. Când se așeză, un ghiorțăit sonor, baritonal și respingător, ca un orăcăit de broască, își găsi ecou din interiorul lui.

(Maria Carevasăzică)