În ultima după-amiază a anului, am trecut să-i duc lui Cucu Lloyd niște salată boeuf, în cămăruța lui de servitoare, de la ultimul etaj. L-am găsit mort, întins pe jos, cu burta în sus, cu brațele aruncate pe lângă corp și cu capul puțin pe-o parte, îndesat în piept, ca o pasăre care s-a lovit de geam și și-a frânt gâtul.

Mă trezisem cu noaptea-n cap cu un presentiment ciudat. M-am uitat pe geam și cerul se crăpa de ziuă ca un ou crud, prin coaja căruia se prelingea gălbenușul. Ca-n fiecare an la final, am încercat să construiesc o iluzie plauzibilă și convingătoare a unei vieți suportabile.

Cucu Lloyd și-a petrecut mare parte din ultimii lui ani din viață în cămăruța aia de servitoare, căpătată prin nu știu ce mijloace de la ICRAL. Zic cămăruță, și nu cămeruță, fiindcă arăta mai mult ca o cămară decât ca o cameră. De altfel, majoritatea lucrurilor pe care le avea în ea erau dispuse mai mult pe înaltul camerei decât pe lat. În timp, Cucu Lloyd a țesut pe pereții camerei un fel de colivie – un sistem complicat de etajere din grilaje de fier, cartoane și șipci de lemn până-n tavan, de care stăteau spânzurate cele câteva chestii personale și-n rest vechituri și nimicuri adunate de pe stradă. Cât a trăit și nevastă-sa, la rândul ei a fost văzută ieșind de acolo doar de două ori: o dată, când a fost un incendiu pe acoperiș, și, altă dată, cu picioarele înainte. N-am putut să-mi rețin gândul că biata femeie a stat toată viața în mijlocul acelei încăperi, atârnată pe o poliță ca un papagal. Măcar, până să se pensioneze, Cucu Lloyd a ieșit în lume ceva mai des. A mers în fiecare zi la serviciul lui de la căile ferate și a ciocănit în roțile trenurilor, asta a fost treaba lui, să le verifice. În ultimii ani, de când s-a pensionat și de când a murit și nevastă-sa, nu l-am mai văzut nici pe el ieșind decât rar, cât să hrănească porumbeii din parc.

Cucu Lloyd purta mai mereu același pulovăr gri cu veșnice modele de grăsime pe el. Când îl vedeau, copiii de la bloc obișnuiau să facă poante pe seama lui. De la ei a luat toată lumea că îl chema Cucu, deși asta era de fapt un fel de prescurtare accesibilă ca pronunție a numelui lui străin complicat, despre originile căruia nu s-a știut niciodată mai nimic, fiindcă a crescut la orfelinat. Locuia la ultimul etaj, copiii ziceau că stătea la cucu, singur cuc, și, în prelungirea gestului de rotire a palmei în dreptul urechii, mai spuneau despre el, lungind vocalele ca într-un cântec, că era cu-cu!, nebun. Circula și povestea că ar fi fost exhibiționist, că-și arăta cucul, dar partea asta era invenția unui puști care l-a văzut pe Cucu Lloyd umblând în izmene pe la ultimul etaj, de la toaleta comună camerelor de acolo până în cămăruța lui, în definitiv nimic scandalos, doar un bun pretext pentru copii sa facă haz și alte variațiuni de soiul ăsta pe aceeași temă.

Adevărul e că Cucu Lloyd aducea și fizic cu o pasăre. Ochii lui gri se vedeau supradimensionați în spatele ochelarilor cu lentile groase și încețoșate de timp. Părea mereu că privea lumea cu o treime din față, ca o bufniță. Când treceam uneori să-i mai duc ceva de mâncare, scotea capul pe ușa de la cămăruța lui îngustă ca un cuib și, chiar și mijiți, ochii lui gri, aviari, mi se păreau imenși, iar, prin alăturare, gura lui schimonosită părea un cioc minuscul. L-am remarcat odată mai bine din profil, când scotocea în cutia poștală: spatele drept de cocostârc, burta de cintezoi umflată înainte, capul de bibilică în față, mâinile scurte ca aripioarele de pinguin sau ca aripile retezate, de pasăre domesticită, agitându-se pe lângă corp, și picioarele subțiri puțin flexate la genunchi.

Cucu Lloyd e mort și eu stau acum și mănânc din salata boeuf pusă deoparte pentru el, și sper doar să pot să găsesc ieșirea sau măcar o spărtură în geam.

(Maria Carevasăzică)