– Promite-mi că nu ieși din casă cât lipsesc. E ca și cum ai avea o putere magică pe care nu știi s-o folosești. E foarte important să rămâi calmă și să nu te deranjeze nimic câteva ore de acum încolo. Chestia asta scoate ce-i mai rău din tine dacă te stresezi sau te panichezi, so don’t. Sună-mă dacă e ceva, ok?, îmi spune Corina. Mi-a dat noul tratament. Ăsta-i jobul ei, să testeze pe oameni ce merge la șoarecii de laborator. Iar eu mă ofer uneori cobai. Mă ajută să văd viața cu alți ochi. Fusese vorba să ne petrecem ziua împreună, dar au chemat-o de urgență la spital. Ceva legat de un pacient care nu răspunde bine la tratament. I-e cam târșă să mă lase nesupravegheată, dar o asigur că voi fi ok.

– Da, da, hai fugi, că întârzii.

Teama de a întârzia îi zbârlește coama astrologică. Pupilele i se contractă și pe fiecare iris îi apare câte un cadran de ceas. Din secunda asta, ca teleghidată, Corina devine o rotiță dintr-un mecanism care trebuie să funcționeze perfect. Ăsta e tripul ei, tentația imposibilului. De cele mai multe ori o bagă în încurcături patologice, unele ireversibile, cum ar fi prietenia cu mine. N-am de ce să mă plâng. Corina își trage costumația albă cu cruce roșie și pleacă să salveze lumea. Ca-ntotdeauna, la plecare face o promisiune pe care n-o s-o poată ține. Mereu apare ceva.

– Promit că nu stau mult, îmi zice, și știu că s-a dus naibii ziua noastră de frecat menta cu ochelarii virtuali pe cap. Eu nici n-am apucat să mi-i scot pe ai mei, așa de repede s-a mișcat de când a sunat telefonul. Îi întind punga abia desfăcută, ia un ursuleț haribo și, cât aș clipi, în holișorul de la ieșire nu mai rămâne decât parfumul ei jasmin noir. Mă așez la loc pe canapea să molfăi ursuleți și să butonez telefonul. Nici nu știu când alunec într-o toropeală plăcută.

Next thing I know, dau la pedale spre o destinație imprecisă. Din căști se aude un cântecel vesel, ritmat, cu un tip care fluieră pe fundal în timp ce plănuiește cum să-i omoare pe toți. Pe Calea Victoriei, cea mai frumoasă fată din lume plutește pe un Pegas verde-brotăcel. Mi se taie respirația. Noroc că e roșu la semafor. O urmăresc cum scoate rujul din coșul de picnic prins de coarnele bicicletei și-și întinde pe buze un strat vișiniu, cremos și strălucitor. Lângă ea, devin și eu invulnerabilă la claxoanele celor din spate, de obicei grăbiți să pornească imediat ce se face verde, dar care acum privesc hipnotizați. Cea mai frumoasă fată din lume își ia zborul cu Pegasul, și în urma ei ne prefacem cu toții într-o amestecătură de spițe, roți, ghidoane și coarne, într-o devălmășie totală. Văd stele verzi.

Fac un popas unde locuiește tipul care poate să-mi facă rost de orice e interzis pe lumea asta. Îi explic că am neapărată nevoie de o sirenă de pompieri. El încearcă să mă convingă că ar trebui să murim împreună. Are obsesia asta pentru moarte și unul dintre motivele pentru care nu are niciun prieten e că ține pistolul îndreptat spre toți cunoscuții lui. Cât negociez cu el, apar cei trei puști care stau cu părinții în curtea părăsită de lângă. În loc de casă au un morman de cartoane și alte gunoaie, și în loc să meargă la școală stau noaptea să pândească peste gard prostituatele care tratează cu polițiștii. Cea mai mică dintre ei pare să aibă vreo patru ani, sor-sa, șapte, și fra-su’, nouă. Asistă cu ochii măriți cum un tip ține pistolul spre mine și zice că mă iubește.

– Domnu’, pistolul chiar e adevărat?, întreabă una dintre fetițe. Ca să nu se creeze panică, spun repede că pistolul e de jucărie, deși știu că e cât se poate de adevărat și că are încărcătorul full. Dar ei nu mai cred demult în povești de adormit plozii de bani gata. În loc să se sperie sau să-și cheme părinții, se apropie și mai tare de noi și urmăresc scena cu aviditate.

– Doamna, chiar vrea să vă împuște? Asta e altă întrebare cu care mă pun în dificultate. Aș vrea să nu le creez imaginea că lumea e un loc periculos și că de cele mai multe ori viața e complet absurdă. Dar situația vorbește de la sine.

– Domnu’, sunteți cumva robot? La întrebarea asta, țeava pistolului își schimbă direcția, și puștii se împrăștie ca potârnichile.

– Acum, dacă tot i-am trimis pe copii la joacă, leagă bicla și hai până sus, cât dau un telefon pentru sirena aia, îmi zice el. Nodul meu în gât urcă primul. În scară e beznă de mă dor ochii. Instinctiv, îmi număr pașii pe scările în spirală care parcă nu se mai termină. Mă țin strâns de balustradă și mă rog în sinea mea să existe cale de întoarcere. Mă înghite întunericul.

Din nou în soare, cu sirena în rucsac. Viața e o aberație care merită trăită. Prima la dreapta. La radioul din căști începe emisiunea motivațională pentru bicicliști. Crainicul ține un discurs pe fond muzical cu susur de ape, clinchete și ciripeli. „Te înnebunește să nu știi ce e real și ce nu. Te-ai trezit și nu vrei să mai adormi. Nu mai vrei să lași nimic altceva să-ți ocupe mintea. Vrei să fii liber. Nu știi niciodată sigur cât timp mai ai, dar nici nu contează. Niciodată nu e prea târziu. Ai răbdare cu tine, chiar dacă mai ai doar două ore de trăit. Cel mai bun sfat din partea unui prieten. La început, mintea nu e pregătită să accepte totul deodată. Mintea ta va crea iluzii de care să se agațe. Binele și răul. Frica, dezgustul, umilința, deznădejdea – o să încerce să preia controlul. Așa se înfiripă răul. Insidios, chinuitor, aparent inevitabil. Ca moartea. Nu trebuie să fie așa. Schimbă felul în care vezi lucrurile. Nu lăsa vidul să te cuprindă. Intră în depășire.”

Trec pe lângă o Dacie papuc roșie și-mi atrage atenția șoferul care gesticulează insistent. Scot căștile din urechi să aflu despre ce e vorba.

– Hai, bagă, bagă, dă-i mai tare, să slăbești, hai-hai, hai-hai, strigă la mine vulpoiul bătrân și mega obez revărsat pe scaunul din față-stânga al Daciei papuc. Gabaritul meu de zeiță a fecundității a fost dintotdeauna magnet de proști. Cu mâna cu care nu ține volanul, scoasă pe geam, bate în portieră, de parcă ar da bice unei mârțoage. Strâng din dinți. Mi-am propus să nu mă mai enervez și să n-o mai dau în Tourette. El insistă și o dă pe înjurături. Am nervii moi ca niște caramele. Îmi vine să mă dau jos de pe bicicletă, să o apuc cu ambele mâini și să i-o arunc în parbriz. O minge neagră ne iese în cale, în chip de avertisment, dar el n-o vede, ocupat să-mi arunce gunoi printre dinții lui stricați. Manualul de condus preventiv zice să te ferești ca de dracu’ de mingea neagră care iese-n stradă. Frânez atât de violent încât mă învăluie un fum negru cu miros de cauciuc ars. Contrariat, vulpoiul scoate capul pe geam să vadă care-i faza, dar nu mai apucă. Trăznit de fulger, capul i se deșurubează de corp și se rostogolește ca o minge printre mașinile care frânează cu schelălăit. Toate fețele din jur se transformă în guri larg căscate. Mă car de la locul accidentului înainte să ajung să dau declarații  la poliție cu ceilalți martori oculari. (Va urma.)

(Maria Carevasăzică)