(continuare la „Creier împrăștiat”)

N-am știut la ce se va ajunge, când am vrut să văd lumea cu alți ochi. Mi-am închis telefonul și am renunțat complet la internet, am mers cu bicicleta zi și noapte, am dormit în cort, pe câmpuri, în șure de țărani și pe lângă case părăsite, am mâncat ouă fierte, orez cu legume, și mere, pe marginea drumului, mi-am pus Morcheeba în căști, Enjoy the ride, am băut cafele prin benzinării, m-am „spălat” cu șervețele umede sau în lacuri, m-am chiorât romantic noaptea la stele. De vreo trei ori am reparat pana și i-am tot dat la pedale. Uneori doar am stat, m-am odihnit fără să mă gândesc la nimic, sau m-am uitat la trecători și mi-am notat în agendă descrieri, replici ale lor, gesturi, sau mici întâmplări, am luat notițe ca și când i-aș fi desenat. De la un timp, orice îmi reținea atenția, ca la pisici, semn că viața începuse din nou să-mi placă. La apus mă deprinsesem să mă uit direct în discul soarelui, fără să mă doară ochii, și-l vedeam cum se schimba, când alb, când mov, violet, portocaliu, albastru, galben, exact ca un CD în care bate lumina. Când kilometrajul de la bicicletă a atins 999, am ajuns în Stațiunea de Transformare „Luminița”. Înainte de asta, am trecut printr-o pădure, unde am dat întâi peste un fost Sat de Vacanță, acum părăginit. Un cap mare și galben de rățoi, cât circumferința brațelor depărtate de corp, trona în mijlocul altor resturi de mașinuțe, carusele, trenulețe, scaune. Era chiar și un perete pe care se puteau proiecta filme în aer liber. Am făcut poze și am mers mai departe pe lângă bicicletă, să nu fac iar pană. Pe măsură ce copacii s-au rărit, am văzut casele, întâi prin luminișuri, apoi spre lizieră și, răsfirate, în afara ei. Casele erau mici, viu colorate și împrejmuite cu garduri joase și solide, din pietre de râu. Întrepătrunderea asta dintre așezarea umană și pădure m-a dus cu gândul la un trib, asta mi-a plăcut de prima dată în locul ăsta nemarcat pe hartă.

Într-un luminiș, am întâlnit-o pe Maria K. O văzusem de la distanță, aduna niște hârtii din iarbă, chestie care mi s-a părut din capul locului curioasă. Am vrut să mă apropii, dar scârțâitul bicicletei a stârnit o haită de câini. Imediat au alergat spre mine, lătrând la bicla pe care am pus-o scut între noi. Nu mi-a fost niciodată frică de câini, dar erau mulți, vreo opt-nouă, și se întărâtau unul pe altul să muște parcă din spițe, săreau la roți, îmi era greu să-i țin pe toți la distanță. Maria K. a întors spre mine fața ei fără vârstă, am auzit-o când mi-a strigat nu-ți fie frică, și cum a mai scos niște sunete, ceva de genul lio!-ope!-erpe!-ato!-ene!-ora!-nia!, iar câinii s-au liniștit pe loc și s-au pus să dea din cozi. I-am mulțumit, m-am apropiat. Era îmbrăcată într-un pardesiu negru-albăstrui, nici gros nici subțire, și părea să nu mai poarte nimic pe dedesubt (când s-a aplecat, am observat că nu avea nici sutien). Avea părul negru-negru, prins într-un coc din care multe fire pluteau haotic de jur împrejur și-n lumină parcă formau conturul unei pălării. Am simțit de la început ceva liniștitor în preajma ei, îmi inspira încredere, calm, și ceva nenumit, o stare de bine vindecătoare, fără vreun motiv aparte. I-am zis de unde veneam și că nici nu știam unde merg. A acceptat să mă găzduiască o perioadă, până mă limpezeam, și mi-a cerut la schimb, în loc de plată, să o ajut să-și adune paginile împrăștiate prin pădure și prin sat. Nu le-aș citi, în locul tău, mi-a mai spus.

Am intrat amândouă în casa Mariei K., acoperită cu plante cățărătoare care fac flori roșii. Primul lucru, când am văzut că avea improvizat un duș cuplat la un rezervor mare de apă ce se încălzea la soare, a fost să vreau să mă spăl. Se adunase multă oboseală. Apa încălzită la soare și mirosul de săpun de casă făcut de Maria K. m-au moleșit. Când am ieșit din duș, am admirat mobila din casă, toată din lemn lucrat manual. Maria K. mi-a pus să mănânc o tocăniță de ciuperci culese din pădure și mi-a spus pe scurt o poveste complet neverosimilă, dar care aveam să aflu cu stupoare că era adevărată. M-a și mirat că gazda mea ar fi așteptat calmă și răbdătoare să-mi fac siesta, când lucrurile erau așa serioase și urgente. Eu am fost cea care a propus să plecăm de îndată să adunăm paginile.

Dacă ai treabă prin sat la ora asta, e foarte posibil să te trezești cu o foaie lipită de față. Vântul s-a pornit să bată năprasnic, din senin, și le zboară peste tot, care-ncotro. Foile din jurnalul Mariei K. circulă pretutindeni. Ea îmi spune că e ca în visele în care mergi dezbrăcat pe stradă. Doar că nu e un vis. Toate gândurile ei intime, toate secretele pe care le știe, toate amintirile ei au ajuns, printr-un accident, în văzul tuturor. Maria K. e singurul om care a reușit performanța de-a o face pe surdo-muta satului să țipe de indignare, să scoată un urlet prelung pe stradă, la descoperirea gândurilor ascunse. Un urlet ca de animal. Pe fața ei osoasă, strâmbă și umedă de transpirație, s-a căscat o gaură întunecată și știrbă. Trecătorii au încremenit, parcă s-au făcut de sticlă. Preotul satului, care întâmplător se afla și el prin zonă, a privit-o pe Maria K. fără expresie, în singurul mod în care a putut să-și ascundă ura.

Stațiunea de Transformare Luminița nu are mai mult de 200 de locuitori. Motivul pentru care oamenii au rămas aici de-a lungul timpului este că fiecare are câte un secret întunecat, ca o rană care nu se vindecă, dar nimeni nu vorbește vreodată despre asta, toți se poartă de parcă nu ar fi nimic în neregulă cu ei. Era un pact tacit, protejat cu sfințenie de comunitate, până să zboare foile din jurnal. Maria K. avea la rândul ei două secrete, pe care acum le știe toată lumea: unul, că poate să-ți vadă toate ascunzișurile, are clarviziunile astea, ca la o judecată de apoi, și doi, că, atunci când scrie, îi crește din spinare o coadă, care apucă mâna cu stiloul și o împinge să pună pe hârtie tot adevărul. Deci, gândurile ei ascunse sunt adevăruri pe care oamenii nu vor să le știe, despre ei înșiși, în primul rând, și despre ceilalți, și care acum le sunt aruncate la propriu în față, de vânt. La unii dintre ei am văzut imediat transformarea. Culoarea feței s-a schimbat din violet spre galben și invers de mai multe ori, apoi a apărut un zâmbet nefiresc, înghețat. Pe potecile din sat umblă fără țintă niște zombies zâmbitori, chiar mai înspăimântători decât ăia din filme. Îmi dau încă o dată seama că e cazul să strângem cât mai repede hârtiile, fiindcă zâmbetul ăsta de gheață e doar vârful iceberg-ului și după el n-are cum să urmeze ceva prea bun.

De ce ai ținut să scrii toate lucrurile astea, dacă nu intenționai să le faci vreodată publice?, am întrebat-o pe Maria K. Pentru că fiecare nouă viață secretă pe care o văd înlocuiește ceva din substanța mea, mă face să fiu tot mai puțin eu. Trebuia cumva să scot lucrurile astea din mine, să-mi fac loc să exist, altfel aș fi devenit doar o sumă a vieților și poveștilor altora, o martoră a tuturor vieților mele posibile și atât, mi-a spus. I-am întins o foaie din jurnal de pe jos și am continuat să mergem prin sat după restul. Ea mi-a spus că înțepenea stând prea mult într-un loc, că avea nevoie să se miște, să se retragă din delirul colectiv creat de gândurile ei puse pe hârtie. Pe drum, oriunde am întâlnit oameni, ne-au privit cu o luciditate rece, dură, ca un ascuțiș de topor, care mi-a dat fiori. Așa se întâmplă când îmi bag coada, mi-a spus Maria K. Voia doar să-și adune gândurile din jurnal și să plece pentru totdeauna din sat. M-am aplecat să recuperez altă foaie. Abia m-am putut abține să nu-mi arunc ochii. (va urma)

(Maria Carevasăzică)