Portret: Irina C.

– Așa ești tu construită, mereu vezi părțile rele. A fost bine-intenționat când i-a băgat usturoiul ăla, o știi și tu. Bărbatul ia de pe calorifer o rolă de carton subțire, care nu mai are hârtie igienică pe ea, și încearcă să o decojească. Nu reușește, o plimbă între degete și clipește des, apoi o pune la loc pe calorifer.

– Taică-tu s-a ramolit de tot. Femeia aplecată la robinet își clătește gura și scuipă pasta de dinți în chiuvetă. Nu înțeleg cum poți fi așa calm, Tudor. Putea să-l omoare și tu îi ții isonul. Câteodată chiar ești mameluc, dar faza asta le întrece pe toate.

– Da, mă, da, te-ai măritat cu o moluscă, ai dreptate. Asta voiai s-auzi, nu? Acum, îmi aduci și mie, te rog, sulul ăla de hârtie, să pot și eu să mă ridic dracului?

– Băi, ești culmea. Așa te speli tu pe mâini de fiecare dată când avem o problemă. Încerc să am o discuție serioasă cu tine și ție îți arde să te ștergi la cur.

– Femeie, ai înnebunit? Vii peste mine în baie când mă cac, zbieri să te audă tot cartierul, nu-mi dai intimitate nici pe veceu, constat că ai terminat hârtia și ai lăsat rola goală aici și…

– Nu-ncerca să mă scoți pe mine vinovată și pentru rola aia. Mai bine adu-ți aminte cine s-a dus în miezul nopții la baie și m-a trezit din somn fiindcă se lovea de toate lucrurile din casă. Femeia se așază pe marginea căzii și își masează tâmplele cu vârfurile degetelor. Putea să omoare copilul, Tudor. Vocea femeii devine plângăreață și tremură. I se-nfundau căile respiratorii și murea, Tudor. De ce alte argumente mai ai nevoie ca să-nțelegi? Nu-l mai putem lăsa pe Florin singur și nesupravegheat cu el.

– Ruxandra, exagerezi. N-avem cu cine altcineva să lăsăm copilul, știi bine asta. A fost un accident. Taică-miu nu e iresponsabil, altfel nu s-ar fi dus de urgență în miezul nopții cu el la doctor. Și fii sigură că nu mă loveam de măsuța aia dacă n-o lăsai tu în drum.

– Doamne, simt cum îmi crește tensiunea. Responsabilul de taică-tu, în loc să cheme imediat salvarea, s-a dus în miezul nopții, pe jos, cu copilul de mână, la Stănescu, pensionarul ăla care a făcut medicina înaintea erei noastre. Și-au scos amândoi porcăria aia din nasul copilului cu o mizerie din sârmă, improvizată. Pentru că, ghici ce, Tudor: preistoricul ăla nu avea în casă ustensilele necesare. Și nu-mi aminti de măsuța aia pe care te-am rugat de-acum o lună s-o repari și pe care am lăsat-o special în drum.

– Am vorbit cu tata, n-o să mai facă asta niciodată, oricum s-a speriat de moarte, a și plâns, săracul. Chestia cu usturoiul în nas e un leac din bătrâni, ca să țină microbii departe. Asta făceau toți dinaintea lui, asta a făcut și el. Când eram eu mic, așa făcea și cu mine. Bărbatul se uită la soția lui prin orificiul rolei de hârtie igienică, ca printr-un binoclu. Și n-a fost prima dată nici la Florin, spune iar bărbatul, doar că de data asta cățelu’ ăla de usturoi a fost prea mic.

– Ținea microbii departe? Femeia se ridică de pe marginea căzii și lovește rola de hârtie cu vârfurile degetelor. Rola se rostogolește pe gresie. Femeia se sprijină cu spatele de chiuvetă. Tudor, tu în ce secol trăiești? Băi, e revoltător. Tac-tu face experimente pe copil, aproape că-l omoară, și tu-mi zici că ținea microbii departe? Și n-a fost usturoiul mic, el l-a tăiat prea mic, de parcă nu era de-ajuns că…

– Ruxandra, termină cu porcăria asta că era să-l omoare. Florin n-are nici pe dracu’, mai tare l-ai speriat tu cu urletele. Și te-am rugat frumos de trei ori să-mi aduci și mie…

– Și, halal moștenire, apropo. V-ați băgat unii altora usturoi în nas de la o generație la alta. Dacă tot ți se părea o metodă așa eficientă, de ce nu i-ai băgat și tu lui Florin usturoi în nas până acum, a? Poate așa aflam și eu mai devreme de tâmpenia asta și nu se ajungea aici.

– Nu vreau să mai continuăm discuția asta. Mi-aduci hârtia aia sau nu? Bărbatul apasă butonul care trage apa și rămâne așezat pe colac.

– Auzi, da’ eu am altă întrebare: cum se face că mie nu mi-ai zis niciodată să-mi pun usturoi în nas? Sau merge doar la copii și bărbați? Sau voiați să trăiți doar voi mult și bine, să ne-ngropați pe noi, femeile, să scăpați de gura noastră?

– Așa, acum victimizează-te iar. Fazele astea mi-au ieșit pe nas, crizele astea ale tale.

– Bagă niște usturoi. Cei doi se uită unul la altul fără să clipească.

– Ok, Ruxandra. Zi-mi despre ce mai e vorba de data asta. Ai stilul ăsta de a camufla tot timpul ce vrei de fapt, nu știu de ce. Zi direct ce vrei și hai să-ncheiem povestea.

– Să-ncheiem povestea. Florin nu mai poate să rămână singur cu bătrânu’ în condițiile astea, Tudor. Știu că e greu pentru tine să accepți, dar e musai să-l vadă un doctor. Pentru siguranța lui și a celor din jur. S-au strâns prea multe în ultima vreme. Întâi a uitat atunci boilerul deschis toată săptămâna. A mai fost și faza aia cu poștașul și cu animalele-mpăiate care ieșeau din colet. În toiul caniculei, ne-a speriat pe toți de moarte când a dispărut de nebun două zile, ca mai apoi să se-ntoarcă cu peștele ăla împuțit, care-ți muta nasul. Stă tot timpul în aceleași haine, e în stare să nu mănânce cu zilele, aduce tot felul de lucruri de pe stradă în casă, a trebuit să chemi firmă să ne scape de ploșnițele din scaunul recuperat de el din gunoi. Și-acum, asta. Sincer, nu mai rezist. Îmi mai și spui că mă victimizez aiurea. Că exagerez. N-am mai fost doar noi doi la mare măcar un weekend de cinci ani. E ca și când am avea doi copii de-ngrijit în permanență, nu unul. Amintește-ți numai ce greu a fost să plecăm la nunta Carminei în toamnă și cum am stat mereu cu grijă și pe telefoane.

– Băi, nu-mi vine să cred că-l scoți pe tata nebun fiindcă nu mergem noi la mare. Bărbatul se ridică de pe colac, își lasă pantalonii de pijama să alunece pe gresie, intră în cadă în picioare și dă drumul la duș. Apucă o bucată de săpun din savonieră și-o plimbă circular, cu nervozitate, pe corp. E bătrân, e firesc să mai uite lucruri, continuă bărbatul. De aici și până la nebunie e cale lungă, ți-am mai zis chestia asta. Ție nu ți-a plăcut niciodată de tata. Lasă, nu te mai obosi să negi și nu da ochii peste cap. Știm amândoi foarte bine că e așa. Tot timpul îi cauți nod în papură și nu are el nicio vină că n-am mai mers noi la mare. Și chiar e o idee bună să plecăm în Vamă câteva zile. Hai că o să-l sun pe Gabi să-mi dea numărul lu’ tanti aia, să ne cazăm și noi la ea. Ce s-a întâmplat azi-noapte a fost un accident și-atât, lucrurile n-au scăpat de sub control, toată lumea e ok. Femeia iese din baie și se întoarce peste un minut cu două suluri de hârtie igienică, pe care le pune pe calorifer, o scrumieră, pachetul de țigări și o brichetă. Deschide gemulețul de la baie, se așază pe capacul coborât al toaletei și-și aprinde o țigară. Începe să fredoneze o melodie care se aude de afară și ține ritmul mișcând țigara în aer de parcă ar bate cu ea la o mașină de scris.

– Hei, am citit undeva că melodia aia, „Always look on the bright side of life”, a devenit printre cele mai ascultate cântece la înmormântări, pe-afară. Ironic, nu?, zice femeia.

– Ai face bine să te dezbraci și să treci în cadă înainte să ne certăm iar, zice bărbatul.

(Maria Carevasăzică)