Credit foto: Pollak Po

Se trezi fericit să constate că reușise să doarmă cinci ore fără coșmaruri și fără întreruperi. Ceasul arăta ora 9, și lumina cădea în cameră chiar pe patul lui, așa că mai zăbovi o vreme întins, cu fața la soare, uitându-se din când în când printre gene la discul hipnotic, care lumina când mov, când galben, când albastru și portocaliu, roșu, verde. Din pat, întinse mâna pe recamier și apucă o bucată de hârtie. „Te iubesc atât cât pot eu și atât cât înțeleg dragostea acum. Nu destul. Înțeleg. Ai dreptate. Îmi pare rău.” Mai citi o dată biletul Alinei și-l împături la loc. Din câteva mișcări intră și ieși din baie, se îmbrăcă și puse biletul în buzunarul interior al gecii. Traversă casa ca o fantomă și, ajuns în fața curții, se urcă pe scuter și reuși să-l pornească din a treia încercare.

Cu două zile în urmă plouase, și pe străzile prost asfaltate încă erau urme de noroi, așa că merse încet până la ieșirea din sat, apoi o luă pe drumul pietruit, până pe deal. Vremea era neobișnuit de caldă pentru ultima zi a anului, părea mai degrabă primăvăratică. Nu ninsese deloc, temperaturile nu coborâseră sub zero grade, pământul nu era tare și înghețat ca-n alte ierni. Ajuns sus pe deal, desprinse lopata prinsă de scuter cu sârmă și începu să sape. O vreme doar săpă, până ce simți că se mai calmă. Luă o scurtă pauză de fumat și scoase din pungă cutia cu cadourile pe care Alina i le dăduse înapoi și cu toate cadourile ei pentru el, aruncă un ochi înăuntru, apoi așeză cu grijă cutia pe pungă, lângă groapă. Se uită spre soare și-l văzu iar cum își modifica întruna culoarea, la fel ca în fiecare zi de când el și Alina se despărțiseră ultima dată și de când el bântuia aiurea prin sat, fără direcție. Văzu din nou cum, dintr-o pată difuză de lumină, dacă se uita cu atenție, soarele devenea un cerc clar conturat, ca gura unui cazan imens în care fierbea o apă vrăjită, din care ieșeau toate culorile.

Când își coborî din nou privirea în groapă, ceea ce la prima vedere i se păruse că ar fi fost două pietre îi apăru acum deslușit și-l făcu să tresară: erau două siluete culcate, chircite una spre alta, el cu genunchii lipiți la piept și ea la fel, în oglindă, tibie la tibie și braț lângă braț, el și Alina, micșorați, dormind ca două bucăți de miez dintr-o nucă secționată. Privind imaginea asta, se simți atât de mic, de parcă suferința lui, cu care ajunsese să se identifice în totalitate, mâncase din el, îl împuținase la trup. Așeză cu grijă cutia cu cadouri lângă cele două siluete și astupă cu zel groapa.

Pe drum spre casă, câțiva copaci îi amintiră de ea, apoi potecile, pisicile, cioburile, câte un gest surprins din goana scuterului, mirosul de fum, niște muguri ieșiți înainte de vreme, oamenii gătiți ca pentru ultima zi a anului, o pasăre, probabil pescăruș, rotindu-se în zbor deasupra bisericii din nou și din nou și din nou. Când opri scuterul, se simțea vlăguit și îngrețoșat, amețit, de parcă ar fi băut două zile la rând. Se aplecă să își tragă sufletul, cu mâinile pe genunchi, și atunci văzu ceva ce puse capac: încă purta ghetele albastre și ceasul de la ea. Le scoase fără să stea pe gânduri, chiar acolo, în fața porții, și începu să urle la ele cât îl țineau plămânii. Scoase bricheta, le acoperi cu niște frunze și vreascuri apucate la repezeală, și le dădu foc. Sărea ca turbat în jurul focului și striga la Alina, care nu era acolo să-l audă. Atunci chemară vecinii poliția.

(Maria Carevasăzică)