Maria scrie în fața unei oglinzi crăpate. De acolo, Cealaltă Maria o privește cu ură. E ca în noaptea aia când se plimbau amândouă prin parc. Două femei și un pechinez care bâjbâiau pe-ntuneric. Labirintul de străduțe nu făcea decât să le încurce și mai tare gândurile. Când au ajuns amândouă lângă lac, în el se oglindea o singură Maria. După tot ce s-a-ntâmplat, Maria o să își amintească mereu de Cealaltă Maria, care a crescut cu ea, ca o soră siameză, oricât rău i-a făcut când au împărțit bătăile aceleiași inimi. Deși, parcă niciodată universul nu i-a zis cu atâta înverșunare să stea the fuck away from somebody.

Problema ta e că, de câte ori te uiți în oglindă dimineața, îți spui: arăt ca o țestoasă. Și corpul tău începe să se aranjeze în formă de țestoasă. Și dup-aia le mai și zici asta tuturor, să vadă ce vezi tu, în loc să te descoperi. Eu, ca fotograf, mă lupt cu oamenii ca tine, cu imaginea asta înrădăcinată în capul vostru. Sunteți mega rigizi, îi zisese dimineață Po, Mariei, cu o mină severă, de iguană. Totuși, Cealaltă Maria i-a răspuns: nu mă recunosc în pozele tale, vezi ceva în mine care nu există. Ca și când Po ar fi acoperit-o cu o ficțiune fotografică cât s-a reconstruit, cât Cealaltă Maria a fost goală ca o scoarță de copac sau ca o piele năpârlită de șarpe. Po a încercat să ajungă la ea, să coboare în beznă cu gândul că vor ieși tefere de acolo. O inspira prin simpla ei prezență, prin frumusețea ei stranie și, câteodată, goală pe dinăuntru. Fiecare om îi cunoaște pe ceilalți prin felul lui de a fi.

Dragostea i-a luat mințile Mariei într-un fel doar al ei, un fel care caută ceva prețios în străfundurile astea mizerabile. Ai răbdare, nu mai fi așa intransigentă, nu mai fi absolutistă, prea vrei totul deodată, eu nu sunt așa. Cine crezi că vrea să fie cu un om care se simte întreg doar pe jumătate? Pe bune, tu ai vrea asta? Tu te gândești vreodată și la alții?, zic alte reflexii ale Mariei. Prietenii ei cei mai buni au fost întotdeauna personajele din cărți și povestitorii, obsedații, ciudații. Cei pe care îi asculta direct cu inima.

Ce se vorbește în jur e muzică de fundal. Cealaltă Maria stă și gândește: la naiba cu tot, vă plângeți pentru orice rahat și mă poluați, vă scăldați în purgatoriul ăsta adolescentin și credeți că e iad, habar n-aveți ce e iadul, dar eu știu, și pentru asta merit mai mult decât voi. Când ochii sunt ațintiți asupra ei, vorbește mult, născocește scenarii de viață cu o repeziciune care le face să pară veridice. Zâmbește sardonic când vede suspansul și-apoi spaima de pe fețele audienței.

Maria crede că scrisul (le) vindecă. Nici nu știe ce înseamnă asta, dacă înseamnă să se materializeze obsesiile, sau să le abandoneze. Maria nu poate să zică de mâine, gata, nu mai am obsesii. Nu e ca și când s-ar lăsa de fumat. Nu întâmplător a ajuns la 28 de ani, deși s-a gândit zi de zi la sinucidere, a contemplat-o ca pe o soluție încă din școala primară. Printre primele lucruri personale și sinistre pe care le-a recunoscut în scris despre ea, a fost că vrea să moară. Și s-a mai întrebat unde se găsea liniștea. Maria vrea să pătrundă din nou în mintea copilului cu hieroglifele. Lumea ei e un joc de cioburi care sclipesc tăios în lumină, și personajele se reflectă pe bucăți și întregi, își dezvăluie lumile imaginare și reale, scriindu-se și rescriindu-se la nesfârșit, până la aglutinare.

Maria încă e și Cealaltă Maria. Maria care nu vrea să fie salvată, care așteaptă ceva care să o spulbere, ca o iubire imposibilă. Floarea devoratoare din casă cu ea. Nu o dată li s-a spus că relația lor e toxică. Dar Maria știe că, orice ar vedea oamenii la ele, luate împreună sau separat, n-ar putea să distrugă ce au creat. Maria crede că minciunile pe care unii le numesc realitate sunt niște clișee împuțite. Sau, zice o reflexie, poate că mintea ei e plină de închipuiri pe care le confundă cu realitatea și respinge ce e real din fidelitate pentru imaginația ei. Iar intensitatea prieteniei, când splendidă, când bolnăvicioasă, le confiscă dintre ceilalți oameni. Chiar și înconjurate de lume, sunt doar ele și Po, complice la un adevăr ascuns.

Cine e de fapt Maria? Sau ce? Furia, vinovăția, rușinea, durerea, dezamăgirea, deziluzia? Poate că așa a apărut Cealaltă Maria. Din fricile Mariei, din vină. Din nevoia de a sta ochi în ochi cu frica ei că va cădea într-o schizofrenie mistică, anihilantă, cum au avut strămoșii ei. Maria se gândește la genele ei schizofrenice care vibrează la interacțiunea cu alte forme de nebunie. Receptaculii se înfioară. Văr-su vorbește cu ființe ireale și crede că e urmărit, din cauza asta, de polițiști canadieni, pe câmpurile de la el de la țară.

Maria avea nevoie de cineva care să o contrazică în permanență și să o întoarcă la ea. Avea nevoie să se oglindească într-o valkyrie, zeiță-războinică pe coama unui lup. Uneori, Mariile se îmbracă una în hainele celeilalte, ca pentru a experimenta o suferință inevitabilă și necesară. Cui pe cui se scoate.

Una dintre Marii îi lasă celeilalte pagini din jurnal prin casă, să le citească, sau ascunde bilețele prin vazele de flori. Uneori își începe însemnările din jurnal cu „dragă Maria”. Zice că încercările penibile ale Mariei de a face lucrurile suportabile au blocat-o în convenționalul sub care clocotește frustrarea crescândă împotriva ei. Mai târziu, își cere scuze, de parcă scuzele ar lua cuvintele înapoi, zice că a aruncat cu vorbele la nervi. Dar nervii continuă să fie însoțiți de reproșuri. Cu toate astea, Maria citește mai departe jurnalul, cu masochism, ca asprimea lui să o călească până-n oase. Și ea e complice la starea de nediferențiere dintre ele. Brutalitatea verdictelor o îngrețoșează pe Maria. Dar, reflexia: important e să iubești, nu să fii iubit.

Maria s-a confundat cu Cealaltă Maria. Spirală. Spirala Mariilor. Poate că Mariile nici nu s-ar fi împrietenit dacă nu ar fi fost ploșnițele și bolile. Nu e destul să stai pe canapea și să vorbești despre tine. Au trăit împreună mai multe vieți uterine, s-au născut de mai multe ori și, când au încercat să scape din suferințele noilor nașteri, lumea s-a spart în cioburi de oglinzi opace.

În trecut, oamenii o destabilizau ușor, o deturnau de la cine era, ce voia. Și a simțit la un moment dat că asta făcea și Cealaltă Maria, amenința să o acapareze ca o scoarță de copac, ca o piele năpârlită de șarpe, ca o carcasă parazită. Din pielea Mariei ieșea Cealaltă Maria, ca o hologramă.

Acum, oamenii văd în ea cutremur și dezechilibru. Stă în bloc cu bulină. Le reflectă fricile, defectele. Prietena ei cea mai bună, scriitoarea deghizată în haine de medic și de jurnalist, a plecat și ea, ca și când s-ar fi lepădat de un drac, s-ar fi exorcizat. Maria încă o așteaptă să se întoarcă la vise, cu tot fatalismul ei, cu talismanul ei norocos, rubiniu, și cu poveștile pe care le scrie în caietul din piele moale, fină, incandescentă.

Scrie cu inima, Maria. Ăsta e cel mai bun sfat pe care i l-a dat vreodată Cealaltă Maria. Ajungi la sinceritate trecând prin durere ca printr-o nouă naștere. Totul e frumos și terifiant în același timp.

Azi, Maria a strâns iar patru saci de gunoi din casă. După plimbarea de seară prin parc, una dintre Marii propune să ia o masă ca lumea. În italiană, tagliatelle porcini. Pe românește, paste cu trufe. Sau un tort imens, cu ciocolată. Nu sunt bani de întreținere, iar ultimii bani sunt întotdeauna pentru desfrâuri inutile. Un adevărat regal. Cum ar zice Po, trăim ca scriitorii ruși.

Privește înainte cu o nelămurire triplă. Dacă pui cioburile cap la cap, iese o singură Maria. O reflexie zice: o să se întâmple ceva. Știe. Simte în aer că dospește, și o vede în cioburile de oglindă.

Maria se dă în balansoar cu Maria. Una o împinge pe cealaltă spre soare când ea se duce în jos, și invers. Niște copii care se joacă cu focul.

(Maria Carevasăzică)