
Credit foto: Marius Chivu
Aveam vecini buni când eram mică. Vecini de tras sania, iarna. Vecini de dus în cârcă copiii, vecini de alternat realități de birou cu realități de după bloc, vecini de grătar și vecini de băută. Fiecare vecin avea un rol și fiecare își cunoștea rolul. Singurii stingheri erau tanti Tanța si ’nea Marinel, vecinii noștri de la etajul 3. Bunica mai socializa cu ei. Se ducea duminica cu un platou mărunțel și cu o sticlă de bere, că așa-i plăcea lui ăl bătrân, și mă lua și pe mine cu ea. Pe atunci aveam 4 ani și descoperisem filmele. Eram fascinată de televizorul alb-negru pe care îl aveam în sufragerie și de Dallas, care începea la ora 18.00, moment în care toate activitățile casei intrau în standby. Bunica și bunicu’ veneau de la fermă la ora 16.00, cât să aibă timp să se și spele bine, mama și tata și unchiu’ Costi veneau la X, si uneori mai venea și Nelu de la 6 cu soția lui, căci ei erau mai amărâți și nu aveau televizor. Toți ne uitam la Dallas. Eu o rugam pe bunica să îmi citească, spre disperarea celor din jur, și eram atât de interesată de fiecare personaj, încât dădusem porecle fiecărui membru de pe canapea și de pe cele două fotolii. Unchiul Costi, care stătea pe jos, în fața canapelei, nu primea. Pur și simplu nici un personaj nu i se potrivea. Unchiul Costi avea un semn pe care îl căpătase la 3 ani, când, profitând de un moment de neatenție din partea bunicii, își vărsase o cană fierbinte de ulei pe gât, pe piept și în jos, pe șold. Era semnul lui de vitejie, așa îmi spunea când mă ducea la plimbare în parc, sau vara pe ștrand. El mă lăsa la nisip, în timp ce niște doamne frumoase se apropiau să îl pupe, chiar așa cum văzusem eu la JR și la Ellen. Atunci m-am gândit pentru prima dată la acești pupici și, când am ajuns acasă, l-am întrebat pe tata, care tocmai își luase în primire fotoliul din sufragerie în așteptarea meciului cu Steaua.
Eveniment mare. Eu țineam cu Steaua de când mă știam. Fratele meu avea să țină tot cu Steaua, el era prea mic să înțeleagă, avea doar un an jumătate, Alex, dar și el tot stelist avea să fie, căci urma să îl învăț eu cum să fie stelist. Destul de simplu. Când te vedeai cu prietenii din bloc strigai – Haide, Steaua! Ce fac roș-albaștrii? Tu ce zici? Eu, egal. Eu, 1-0. Eu zic că azi n-avem noroc. Piei de aici, Mihăiță. Nu vorbim cu semisteliștii. Nu’s semi, dar nici visător. Ai văzut și tu ce au făcut la ultimele meciuri, și joacă cu Craiova, care e și ea o forță, totuși. Vorbește olteanu’ din tine, te-oi pomeni? Și tot asa. Apoi, la final, cel mai important era să zici: Haide, Steaua. Era simplu, dar ce să fi făcut eu cu Alex, care era prea mic să înțeleagă? Am încercat să îl fac să zică Steaua, primul cuvânt, dar nu a mers. Nu prea era destupat, așa zicea mamaie, că eu vorbisem la 11 luni, Alex era mai încet. Ce să facem? Pe bărbați trebuie să îi așteptăm. Așa zicea mama din când în când, uitându-se cu drag la tata.
Când tata se pregătea de meci, nu trebuia sa îl deranjăm, căci altfel începea să numere până la 10. Și când ajungea la 10 era prăpăd. Chiar și așa, știam că e singurul care îmi putea răspunde, singurul care se uitase la suficiente filme ca să îmi spună adevărul.
Am tot așteptat să își aranjeze antena, scaunul din fața fotoliului, pe care mama i-a așezat floricelele, berea și țigările. Apoi m-am așezat și eu pe canapea, aproape de ușă, în cazul în care începea să numere, să am timp să o zbughesc până la 8. O dată m-am gândit să aștept să treacă de 10, să văd ce se întâmplă, dar mi-e prea frică. După ce tati a terminat tot ritualul și s-a așezat comod la locul lui, l-am întrebat:
– Tati, de ce se pupă oamenii?
– Pentru a-și arăta afecțiunea.
– Ce e afecțiunea?
– E iubire.
– Dar de ce se pupă pe gură?
– Pentru că e o iubire mai intensă, mai mare.
– Păi și atunci, pe mine de ce nu mă pupați pe gură?
– Ia du-te tu la mami și vezi ce face.
– Păi știu ce face – gogoși.
– Ia vezi dacă nu are nevoie de ajutor.
– Dar eu vreau să stau aici cu tine.
– Maya, am zis ceva.
– Tati…
– Maya, știi ce urmează.
– Tati, te rog.
– 1.2.3.4….
Am plecat la mami, și mami m-a trimis cu bunica la Tanti Tanța și la ’nea Marinel. Nea Marinel era în fața televizorului bombănind deja. Vecinii noștri erau fie steliști, ca tati, fie rapidiști, ca tataie, doar unul-doi, dinamoviști, și dinamoviștii erau cei mai urâți. Nimeni nu vorbea cu ei în zilele de meci. ‘Nea Marinel fusese rapidist, dar se dăduse pe Steaua de vreo 5 ani, de când giner-său îl provocase și pariaseră, unul pe Steaua, ’nea Marinel pe Rapid. Tanti Tanța și bunica începuseră discuțiile normale, despre Jeni de la 5, despre Familia Dragomiroiu, care avea un băiat de însurat și tot nu reușeau să îl însoare, deși trecuse de 30 de ani, despre cât se supăra bunica din cauza lui Costi, că nu devenea și el băiat serios, despre ce leneș era tata și cum refuza sistematic să meargă la fermă cu ei, despre câte și mai câte, în timp ce mie îmi puneau pe hol un proiector cu diapozitive cu Cenușăreasa.
Ajungeam acasă destul de târziu. De obicei îi găseam pe mama și tata în bucătărie. Se certau. Mama voia să meargă în vecini. O auzeam cum îi striga lui tata:
– Suntem niște lași. Cum să nu facem nimic? O omoară.
– Nu e treaba noastră. E treaba ei. De câte ori nu ai vorbit cu ea? De câte ori ți-a zis că pleacă, că e ultima dată, și a rămas? Fiecare cu familia lui. Noi nu avem ce face.
– Ba da. Putem suna la poliție.
– Bine. Sună la poliție, dar nu te duce la ei. Nu vreau să mă bat cu nimeni în seara asta.
Bunica mă zorea să mă descalț mai repede, să mergem în dormitor. Mă zorea să nu mai aud, să nu mai văd nimic. Și atunci mă duceam la mami să o pup de noapte bună. Mami vorbea la fix. Mă pupa pe frunte și îi făcea semn bunicii să mă ia repede de acolo.
Tati mă lua pe sus și mă ducea în avion direct în pat. Asta doar în serile bune. În serile în care se certa cu mama, doar mă pupa pe frunte și mă trimitea la culcare.
– Hai, Maya, ce tot faci? A trecut ora demult.
– Dar..
– Nici un „dar”. Acum, am zis.
Și mă îndreptam spre dormitor. Știam că de dimineață venea Alina de la 7 să mă scoată la plimbare prin parc. Avea o înțelegere cu Bunica.
(Mădălina Aldea)
Leave A Comment