Credit foto: Marius Chivu

Atunci când aveam vreo 8 ani, mama mi-a povestit despre o prietenă a ei de la Universitate, o prietenă din Spania, care, atunci când o vedea, îi spunea – Mi Amarillo, de la un tip de lumină, de galben, de soare.

*

Aveam 15 ani atunci, sor’mea 12. Eram nici mari, nici mici, eram îndrăgostite de viață, încă pline de coșuri, însă pline de vise de mărire și de scrisori de dragoste pe care le purtam în reverul uniformei. Mama s-a stins pe neașteptate. Nu fusese bolnavă nicio zi din viața ei. Totuși, se pare că înăuntrul ei ceva o devora, ceva pe care a preferat să nu îl vadă, să nu îl recunoască. Tata, din acel moment, s-a schimbat. Nu îl mai văzusem niciodată așa. În primele săptămâni de după înmormântare, nu voia să ne vadă, nici pe mine, nici pe Maria. Ne-a trimis la Târgu Jiu, la bunica. Am stat acolo până când a trimis vorbă să ne suie în tren, să revenim în Capitala. Ne-am bucurat. Ne era dor de el.

Când ne-a văzut, i-a zis soră-mii, Maria: Maine mergem la tuns. De acum încolo nu va mai fi democrație.

Așa obișnuia să spună mama, când tata nu voia să supună la vot o decizie în familie – Tudor, în această familie este democrație, noi toți trebuie să fim de acord. Și el era. Ajungea cumva să fie mereu de acord cu ea.

Maria plângea în fiecare seară. Eu nu mai vorbeam ca înainte. Eram parcă paralizată cumva. Voiam să îi spun că suntem lângă el, că suntem aici, încă o familie, dar, privindu-l, îmi dădeam seama că ceva în ochii lui se pierduse.

Niciodată nu fusese un tată implicat. Ne iubise mereu. Ne alinta în felul lui și din când în când se juca cu noi, dar atât, el nu prea ne cunoștea. Mama avea mereu grijă să nu se spargă farfuriile.

De la întoarcerea din Târgu Jiu nu nu i-am mai văzut niciodată pe bunica și pe bunicul. La aproximativ o lună după ce ne-am întors, o lună în care ne-a controlat temele, ne-a dus și ne-a luat de la școală, pentru că imediat ce a murit mama el și-a dat demisia și începusem să trăim din ajutor social, ne-a interzis să mai ieșim la joacă, să ne mai vedem prietenii. Când am protestat, când am amenințat că fugim, ne-a zis foarte simplu – duceți-vă. Lăsați-mă.

El nu mai ieșea deloc din casă. Încercam să spălăm de mână hainele și mâncam ce primeam de la școală, căci părinții colegilor făcusera un fond de ajutorare în produse alimentare. El nu prea mânca. Slăbise. Maria rămânea în clasă până mă duceam să o iau. Îi era frică să vină acasă. Mereu a fost mai puternică decât mine. La un an după înmormântare, Maria a fugit. Nu mi-a zis nimic. Știa că nu aș fi lăsat-o. Știa că nu puteam să o las. Și că am fi plâns amândouă. N-am mai auzit nimic de ea de 5 poate chiar 6 ani. Când m-am întors acasă fără ea, el a zis simplu – de mâine nu te mai duci la școală. Înveți de acasă. O să te învăț eu tot ce trebuie să știi. Despre Maria, nimic. Despre faptul că fiica lui cea mică, sora mea, fugise, de el, din casa noastră, si că nu avea să se întoarcă, așa cum știam eu asta, o știa și el la fel de bine. Chiar și acum, când mă gândesc la asta, îmi dau seama că de fapt el era ușurat. Ușurat să nu o mai vadă. Să nu îi mai simtă prezența în casă. Aceeași prezența ca a mamei. Acum, întreaga casă era acoperită de umbre. Umbrele viitorului meu și al lui, căci așa e normal, suntem ca două picături de apă, așa ne zicea mama duioasă, uneori.

Amarillo, vorbesc despre viitor ca și cum acest viitor ar fi ceva, când de fapt acest viitor este egal cu ieri. Mereu va fi egal cu ieri, iar azi nu există.

Azi se sfărâmă într-o casă aproape părăsită, unde o dată pe lună vine portarul și aduce un plic. El, nedormit, nebărbierit, nespălat, mai nou aduce plicul în casă și îmi zice fără chef – mă duc mai târziu după ceva de mâncare. Știm amândoi că asta înseamnă mai multă băutură decât mancare propriu-zis, dar nu contează. În sfârșit pleacă. În sfârșit, o oră, maxim două, în care sunt eu și gata. Eu și cu tine. În care scriu ca să nu înnebunesc. Nici măcar nu stiu ce lună este. Parcă martie. În martie era ziua ei.

(Mădălina Aldea)