Îmi amintesc vremea când strada noastră nu era decât o bucată de drum plin de praf, neasfaltată încă, a cartierului în devenire în care ne-am mutat când eram într-a treia. Îmi mai amintesc jocurile noaptea târziu cu noii noștri prieteni de joacă, supravegheați de părinți, la puțin timp după ce ne mutaserăm (acum, unii au deja propriii copii, alții sunt deja divorțați); mai văd gropile imense excavate în vederea turnării fundațiilor blocurilor încă în proiect, gropi în care săream ca să onorăm pariurile sau unde ne dădeam cu sania în toiul iernii. Acum este un cartier verde, cu grădini – spațiul din fața blocului nostru încă are lăcrămioarele și narcisele pe care vecinul de la etajul I se îngrijea atât să le protejeze de culegătorii de ocazie și straturile de căpșune pe care vecina de la parter sperase probabil să le transforme în borcane cu dulceață, dar care abia apucau să se coacă. Strada este acum plină de gropi și denivelări, cimentul este sfărâmat, aproape transformat în pietriș; fața blocului, unde jonglam cu Meseriile sau jucam Țară, țară, vrem ostași, este acum neîncăpătoare pentru mașinile parcate în continua preocupare a ocupării locurilor goale. Îmi amintesc vremea când strada noastră nu era goală, ca acum, ci mișunam noi pe acolo, ca să refacem castelul la Șapte pietre sau ca să ne ascundem prin bloc, să alegem cele mai ispititoare nume de flori, nume de fete, titluri de filme, nume de băieți când ploaia nu ne lăsa prea multe opțiuni. Băncile din fața blocului erau mereu neîncăpătoare, totdeauna mai apărea cineva care dorea să ni se alăture la Trombon sau Kems.

Privesc la balconul vechi de la al doilea etaj, cu panourile laterale din sticlă puse de tata – Mâna Maicii Domnului s-a cățărat demult până acolo, miroase ca în nopțile din vremea aceea, când discutam cu fratele meu pe balcon până la răsărit și fumam pe repede înainte, ca să nu fim prinși. În bucătărie este lumină – parcă văd oalele aburinde pe aragaz, dar femeia care privește aplecată peste balustrada balconului nu este mama. Cu toate acestea, ochii mei nu văd bucătăria pătrată decât sub privirea caldă a femeii căreia timp de douăzeci și șase de ani i-am spus mamă iar nările mele nu simt decât mirosul cozonacilor de Paște abia scoși din cuptor, pe care mama îi ascundea în cămară – și care, totuși, niciodată nu scăpau neîncepuți până la dimineață, cum postul se încheiase oricum. Pe atunci, aveam jardiniere pline cu flori, – în unele perioade, erau singurele elemente ale lumii din afară cu care aveam contact în timpul săptămânilor de recluziune în care nu făceam decât să citesc, fără să văd pe nimeni altcineva decât părinții îngrijorați că fata lor ar putea deveni o ciudată nesociabilă. Erau perioade bune – dacă ploua, stăteam sub pătură și citeam; mama făcea gogoși iar eu le mâncam și beam ceai din mentă. Niciodată nu am mai mâncat gogoși la fel de bune ca atunci. Nici cititul nu mai este la fel.

Urc și intru. Amila, noua proprietară, mă întâmpină cu mâinile suflecate și șorțul de bucătărie pătat. Se scuză – a stat toată ziua în bucătărie. Simt imediat amestecul de mirosuri de preparate pentru Paște. Un amestec greu de fiertură și cocătură. Face drobul, cozonacul mai târziu. Va fi o seară lungă, speră să ajungă la slujbă, zice ea. Din fericire, trecem repede de prima parte a casei și intrăm în  a doua jumătate, unde se află camerele. Deși remobilate și redecorate, acestea și-au păstrat mirosul și atmosfera severă, aproape  rece acum, chiar după atâția ani. Dormitorul meu – aș putea deschide geamul, ca în nopțile calde de vară, când vorbeam cu luna și invitam vântul înăuntru, dormind goală în pat, acoperită doar de cearșaful mirosind a apret și aer curat. Prozele fantastice căpătau viață, eram convinsă că dacă îmi apăs globurile oculare cu suficientă convingere, rotindu-le în cercuri concentrice, și-mi las gândurile să călătorească suficient de departe și cu destulă forță, puteam transcende spațiul și obiectele care mă înconjurau. Dar acum patul este diferit, masa e alta, oglinda a fost înlocuită – deși nu dispunerea obiectelor sau identitatea lor poartă ceea ce caut. Doar pereții sunt cei între ale căror patru laturi mi-am trăit adolescența. Nu înțeleg către ce mă grăbeam atunci, așa cum știu că orice aș face azi, timpul trecut tot trecut rămâne.

Dormitorul cel mic poartă aromele de tămâie și de candelă; în stânga revăd raftul cu icoane și teancul de cărți de religie ale fratelui meu; deasupra ușii, urma tabloului unchiului nostru, pe care mama și surorile ei l-au plâns prea devreme. Numai urme, totuși, în afară de masa la care mă așezam când voiam să uit de ceilalți sau de restul casei. Și privirea lui de dincolo de sticla afumată de atâtea candele și lumânări.

– Camera asta o renovăm ultima, o facem birou sau sală de sport, spune femeia care acum este stăpâna bucătăriei. Ții post?, mă întreabă. Am făcut drob, dacă vrei, îți dau și ție, poate ți s-a făcut poftă când ai intrat. Dacă nu vrei acum, îți dau la pachet.

Aleg a doua variantă, mirosul venit de la bucătărie mi-a tăiat orice chef de a mânca ceva.

Înainte să plec, îmi aduce punga cu lucruri pe care le-a mai găsit în casă după ce s-au mutat. În fond, pentru asta am venit.

– A, stai așa, mă oprește înainte de a închide ușa. Mai e ceva – l-am găsit după șifonierul din dormitorul mare, căzuse acolo probabil.

Îmi aduce o bucată de carton înfășurată în hârtie de cadou.

Pe hol, desfac hârtia cu grijă și, în alb și negru, revăd fotografia mărită a mamei mele, de la terminarea liceului – avea codițe împletite și părul negru-tăciune. Chiar mi-aș fi dorit să știu pe unde este, am crezut că o pierdusem. Îi mulțumesc Amilei și mă grăbesc să plec. Pun fotografia sub braț și ies. În timp ce cobor scările blocului întunecat, mă întreb câte dintre cele de care urma să aibă parte în viața ei „vedea” mama în momentul în care și-a aranjat poziția în fața fotografului. Dar, de fapt, câți dintre noi o fac? Parcurgând cele două nivele până la ieșire, trec pe lângă ușile prietenelor ei. Niciuna nu mai locuiește acolo, amândouă s-au mutat. Doar cuibul rândunicii construit lângă ușa noastră de la intrare a mai rămas. Atât că pare gol.

(Luniana Stratulat)