luniana stratulatSă te odihnești, tată! Sunt ultimele vorbe pe care mi le-a spus înainte să intru în întuneric. Am vrut să-i răspund, dar cuvintele mi s-au oprit în gât, buzele mele au rămas de piatră. Mai întâi am simțit răcoarea, era un loc umbrit ca niciun altul de pe drumul meu. Era cea mai călduroasă zi a anului. Toată viața am trăit în Câmpia Dunării, dar o zi ca aceea nu a mai trebuit să îndur până atunci. Nu știu cum au rezistat ei – de bine, de rău, eu măcar am putut sta întins tot drumul iar la final am avut parte de răcoarea pe care numai un loc din piatră o poate oferi. Mi-a fost puțin frică la început, întunericul m-a învelit fără să-mi dau seama ce se întâmplă; nu știam ce urmează dar, la naiba, orice ar fi fost, mi-am zis că nu este cale de întoarcere. Aveam un nod în gât, emoții ca într-o primă zi de școală; toate miturile despre viața de dincolo începuseră să-mi dea bătăi de cap; nu mă gândeam decât la cerberi și cine știe ce vietăți mai puteau viermui pe acolo, care puteau tăbărî pe mine pe nepusă masă; dar lasă, Iuliane, mi-am zis, în caz de ceva, îi inviți la masă – Dorina trebuie să fi pregătit ceva, cu atâta lume venită din toate colțurile țării. Sigur a pus palinca aia de la frate-tu pe masă. Dar n-a fost nevoie, din păcate, până la urmă tot singur a trebuit să beau – niciodată nu mi-a plăcut asta, am vrut mereu să fiu înconjurat de oameni. Măcar am putut să stau la masă cu prietenii mei, chiar dacă ei nu au știut asta. Ce nu am înțeles a fost de ce aveau toți fețele trase, erau pământii și aveau cearcăne – doar eram acolo, unde-mi plăcea mai mult, la masă cu ei. În loc să se bucure că scăpasem de spitalul ăla infect – am urât mereu doctorii; oricum ai da-o, nu scapi nevătămat din mâinile lor. Și pe drum am avut parte și de muzică – era sâmbătă, cineva trebuia să se căsătorească. Mie-mi plac lăutarii, nu înregistrările, dar măcar am avut câteva minute de voie bună, după ora aia interminabilă din biserică – nu mai contenea popa cu busuiocul și cădelnița, era cât pe ce să mă înec, mă apucaseră toți dracii. Cu scosul din biserică am crezut că înnebunesc – până s-au prins cum să mă așeze în spatele dricului – noroc cu ăsta, să-i dea Domnul sănătate cui l-a inventat, atât îmi mai lipsea, o mașină deschisă, să se holbeze proștii ca la urs. Plus, pe căldura aia, ajungeam mort de sete. Mai ales cu toate opririle – zău că nu puteau alege un drum mai lung ca ăla, cu toate răscrucile lui pește. Măcar la transfer a durat puțin, a zis popa trei vorbe, a dat cu busuiocul și tămâia și aia a fost. Măcar aici au avut decența să mă acopere cu voalul, că altfel, cine știe, ajungeam topit de atâta soare. După aia a început partea frumoasă, m-au băgat la răcoare, după atâta suferință, trei zile de bocete și tânguieli. Am scăpat de toți. Am stat vreo trei zile să mă odihnesc înainte să apară unul cu o căruță; m-a luat mai mult pe sus, eu nu voiam să merg nicăieri. Dar mi-a promis că o să fie doar atât soare cât îmi place și mie. M-a hurducat ceva vreme în căruța lui și la un moment dat am ajuns la fântână. Mi-a zis să cobor, să-mi potolesc setea. Eu nu simțeam nimic de genul, dar m-am conformat. Nici nu m-am întors bine cu spatele că am auzit calul nechezând; m-am răsucit să văd ce se întâmplă și i-am văzut făcând cale întoarsă. Mi-a zis să-l aștept că vine neîntârziat. De atunci tot aștept. Cel puțin vremea e frumoasă, cum mi-a zis: nici prea cald, nici prea rece – cum îmi place mie. De aici se aude doar un zumzet fin, oamenii care se învârt de colo, colo. Niște netoți, ăștia nu știu că toți ajungem în același loc? Ce s-or mai fi chinuind atât? Aud calul tropăind, vă pup pe portofel, trebuie să plec. Hai noroc!

(Luniana Stratulat)