La început s-a gândit că nici nu are rost să încerce – a privit cei doi dulăi și a fost cât pe ce să renunțe chiar înainte măcar de a încerca. După care și-a spus că mai bine sfârșește sfâșiată de câini, încercând să scape, decât cu rușinea agățată pentru totdeauna ca un blestem de crucea ei de mormânt. De aceea se întoarse și o luă la picior cât văzu cu ochii – intră mai întâi într-o curte a cărei poartă o găsise deschisă – de n-ar da și aici peste cine știe ce dihanie. Din fericire, cât vedea cu ochii, doar câteva șiruri de cearșafuri albe în bătaia vântului, întinse la uscat. O secundă îi veni să se ducă într-acolo, să se ascundă, dar își dădu seama că dulăii aveau să-i ia mirosul. Așa că-și continuă goana, ca-n filme, alergată de „băieții răi”, fără pistoale la brâu, înarmată doar cu mult curaj, speranță și încredere în ursita ei. Dac-ar fi știut, s-ar fi antrenat pentru maratonul ăsta. În fuga mare, avu timp să vadă, cu coada ochiului, că distanța dintre ea și câini începuse să se micșoreze, așa că încercă să-și facă un plan: dacă reușește să treacă de curtea asta, în loc să iasă pe uliță, ajunge în grădina lui Marin-poștașul, sare pârleazul spre livada cu meri a lui Constantin, o traversează și ajunge aproape de pârâu; acolo, sare gardul livezii, înoată spre malul celălalt și câinii i-au și pierdut urma. Se și vedea mergând țanțoș pe malul celălalt, făcându-le în ciudă cerberilor. Imaginea victorioasă o mai ținea acum în picioare și-i dădea forță, pentru că altfel s-ar fi suit în unul dintre meri și acolo ar fi rămas până la ziuă, când s-ar fi rugat cu cerul și cu pământul de nea Marin să țină câinii, să o lase să coboare nevătămată; asta dacă reușea să treacă noaptea cu frica-n sân și dracii la rădăcina copacilor. Așa că alergă, alergă și nu se opri până nu ajunse la gardul care trasa granița dintre livada lui Constantin și pârâul satului. Se agăță de una dintre scânduri și încercă să o încalece din fugă, dar se prăvăli imediat. Ignoră așchiile care îi pătrunseră pielea deși groasă, și se agăță din nou de gard, vrând să-l suie de pe loc, poate cu mai multe șanse de reușită. Degeaba, fiecare încercare era un eșec, de fiecare dată se prăvălea printre rădăcinile groase ale merilor strașnici din livadă. La ultima încercare, simți niște colți înfipți în laba-i fragedă de domnișoară. Ofticată, privi câinii și se întrebă ce fu în mintea ei să creadă că ar fi putut reuși când nimeni nu i-ar fi dat nicio șansă. Doar toți știu că are picioare scurte.

(Luniana Stratulat)