Când sfoara în care ne legănam urca, întindeam mâna să atingem soarele sau măcar ființele prefăcute din mormanele pufoase de nori călătorind prin azur cât era ziua de lungă. Pentru că nu reușeam, ci, așa cum ni se părea nouă, mai aveam puțin până să pipăim cu degețelele noastre mustățile soarelui sau obrajii bombați ai cine știe cărei ființe din vată de nor, ne luam mai mult avânt împingându-ne mai abitir în sfoara strașnic legată de mama de creanga nucului din mijlocul curții. Era ca și cum am fi zburat, ba chiar eram convinși că nimic nu ne-ar împiedica să o facem dacă am fi reușit să ne luăm avânt cum trebuie. Totuși, convinși, așa, cum eram, știam că mama nu trebuie să afle nimic despre gândurile noastre – chiar dacă ea era cea care ne citea povești seara înainte de culcare, era, totuși, doar un adult, iar adulții, știam noi, nu se prea pricep la pusul viselor în practică. Nu ei ne descurajau ori de câte ori ne exprimam câte un gând mai îndrăzneț? Trebuia să fim foarte precauți, căci de obicei nu ne lăsa nesupravegheați, așa că aveam nevoie de o clipă de neatenție din partea ei, un moment când se întorcea cu spatele și, oricine se afla în aer, am hotărât noi, avea să-și împingă cu toată puterea corpul în sensul balansului pentru elan și, în momentul revenirii în față a „pendulului”, avea să elibereze sfoara din strânsoarea mâinilor. Spre nemulțumirea mea, atunci, norocosul care s-a întâmplat să fie în aer când mama a intrat câteva secunde în magazie a fost Călin, băiatul vecinilor de peste drum care ne vizitau duminica uneori. A urmat planul întocmai dar, fără să înțeleg de ce, nu a reușit să se înalțe și să plutească la fel de ușor cum se întâmpla în visele mele când făceam asta. Ceva trebuie să-i fi furat concentrarea, pentru că, în loc să-și continue traiectoria în aer, a aterizat ca o pasăre rănită direct în via vecinilor de gard cu noi. Am rămas cu gurile căscate; când a ieșit din magazie, mama ne-a văzut pe toți trei cu fețele speriate uitându-ne în direcția unde căzuse Călin, sfoara groasă pendulând goală pe lângă noi. Cumva a înțeles ce se întâmplase și a rupt-o la fugă imediat și a sărit gardul să vadă ce este cu Călin. Norocul a fost și că vecinii aveau telefon și au sunat imediat la Salvare. Prietenul nostru a scăpat numai cu mâinile și cu picioarele rupte. Mama nici nu se putea uita la noi. Seara, când s-a întors tata de la muncă și a aflat întâmplarea, era cât pe ce să ne mâncăm papara. Apoi au venit părinții lui Călin, speriați și foarte supărați pe noi, cum era posibil să-l învățăm să facă așa ceva, doar nu eram sălbatici. Ce știau ei? Nu ar fi înțeles nimic nici dacă le-am fi explicat că era visul nostru, al tuturor, să zburăm și să atingem cerul. Văzându-ne cât eram de stânjeniți și supărați, cum înghițim în sec ținând ochii în pământ, ai noștri ne-au luat apărarea în fața lor, că doar nu-l aruncasem noi din leagăn și, deși supărați că prietenul nostru avea să-și petreacă cel puțin restul verii pe patul de spital, și neștiind cum avea să se încheie toată aventura pentru el, am început să ne simțim ceva mai bine față de părinți și de rușinea lor. Dar pedeapsa tot ne-am luat-o: cât mai rămăsese din vara aceea, nu aveam să mai pupăm leagăn sau să ieșim din curte. Săptămânile care au urmat am visat întruna la vacanța verii următoare, când aveam să ne reluăm activitatea preferată de vacanță după urcatul în cireșul din fața curții. După un an lung de școală, aceasta a venit, dar lucrurile nu mai erau la fel. Terminasem deja clasa a cincea și aveam o grămadă de teme la română și la matematică. Mai ales, însă, experiența lui Călin ne cam nimicise speranțele de a mai atinge vreodată cerul cu aripile noastre fragede.

(Luniana Stratulat)