Face un pas spre oglindă și își privește pielea uscată, cercurile vineții din jurul ochilor, părul rărit și alb care i se așază peste umerii osoși. Trupul descărnat îi amintește de imaginea bătrânului de pe coperta unui album pe care îl asculta în tinerețe. Își pipăie abdomenul, își întinde pielea și își pune perna sub rochia largă. Așa ar fi arătat dacă ea și Andu ar fi ales să fie părinți – oare cum ar fi fost copilul? La fel de bătăios ca ea sau de fragil ca el? Cât s-a străduit să uite, s-a luptat cu vârsta și, totuși, timpul a ajuns-o din urmă; de fapt, el nu a părăsit-o niciodată, chiar și atunci când părea că ar sta pe loc, se lipise de ea, el era necunoscutul pe care-l simțea mereu prezent, oriunde se afla: în vacanță, în pat înainte de somn, la petreceri, în vis, când făcea dragoste, pe drumul de adio al vreunui cunoscut sau apropiat. În ultima vreme, avusese un vis straniu recurent, familiar, îl mai avusese și în tinerețe – se vedea la demisolul clădirii unde a locuit cu Andu cât era studentă și o urmărea o prezență de care fugea; tot alergând înfricoșată, ajungea la al doilea nivel al subsolului, unde se aflau cazanele pentru încălzirea clădirii. Acolo nimerea de fiecare dată lângă un cuptor deschis, cu flăcări mari, portocalii, a căror arșiță o simțea pe pielea tot mai uscată, mai fragilă, aproape casantă. Marea ei frică în acel moment era că cineva avea să o împingă în flăcări, că focul ardea pentru ea și că nu avea să se stingă, oricât amâna momentul contopirii. Își cuprinde cu brațele abdomenul umflat și îl mângâie, închide ochii și respiră adânc, expirând cu un oftat. Un șuierat se aude când fereastra se închide, împinsă ușor de o undă de energie. Tresare și se uită în direcția ferestrei. Acolo nu e nimeni. Dar în ea își vede reflecția proprie și pe cea a unei umbre deplasându-se spre ușa dormitorului, plutind lent, trăgând după ea ușa, închizând-o. Se așază pe pat confuză. Să fie medicamentele? Pielea îi arde, simte că se sufocă. Trebuie să bea ceva. Coboară la bucătărie. Deschide frigiderul, ia carafa cu limonadă, o așază pe blat, își ia un pahar din dulap, se așază la masă și-și toarnă limonadă în paharul de cristal. Buzele sorb fără pauză lichidul rece. Vara a venit mai devreme. Trebuie să pornească deja aparatul de aer condiționat. Dă să se ridice dar simte cum ceva o ține pe loc. Inspiră adânc, își face cruce cu limba – mai mult închipuit, nici limba nu și-o poate mișca. Nu își mai poate controla mușchii – dă să ducă din nou paharul la gură dar nu reușește. Vede apoi cum perdeaua de la bucătărie se umflă, ca de o adiere de vânt, iar geamul întredeschis se desface împins de o mână hotărâtă și invizibilă. Dincolo de geam, o siluetă ca o umbră o privește lung, fără să clipească, de parcă asta făcea de multă vreme. Ea își coboară privirea și reușește în sfârșit să se ridice. Se îndreaptă spre scări, urcă la etaj, închide ușa camerei, îngenunchează în fața icoanei Maicii Domnului și începe să se roage. Hotărăște să se odihnească puțin – trebuie să fie schimbarea de temperatură, presiunea atmosferică, întotdeauna a fost sensibilă la schimbările meteo. Deși mai greu, reușește să se liniștească făcând exerciții de respirație, întinsă pe pat. Simte la început cum alunecă în mișcări concentrice, într-un spațiu ca gura unei pâlnii, apoi pe un tobogan care o duce în camera de la demisol a studenției ei. De acolo, atrasă de ceva căruia nu i se poate împotrivi, coboară temătoare scările către subnivelul doi. Simțind că ceva se află în spatele ei, se întoarce și privește. La început nu vede nimic, dar știe că este acolo. Cu toate acestea, se apropie de cuptorul care arde fără încetare. Privește flăcările ca și cum acolo și-ar putea afla un răspuns la neliniștile ei din ultimii ani. Respirația îi este din ce în ce mai dificilă în timp ce în flăcări deosebește doi ochi mari, căprui. Se simte atrasă în mod iremediabil de arderea flăcărilor. Când expiră, scoate un șuierat gros. Dă să se întoarcă dar nu poate. La capătul culoarului la întoarcere, de după perete, aceiași ochi.

Se îndreaptă spre acea parte a culoarului întunecat unde se aștepta să se ascundă entitatea aceasta care i-a umplut ultimul vis semnificativ din acești ultimi ani ai săi. Ajungând acolo, de după perete, o cameră albă; se vede pe sine întinsă pe un pat înalt, cu tuburi ieșind și intrând în ea, hrănind-o cu oxigen. La picioarele ei, doctorul cu mâinile roșii ține în brațe o bucată de carne plină de sânge, pe care i-o întinde. Ea întinde la rândul ei brațele tremurânde și cuprinde ființa aceea ruptă din ea și o strânge la piept. Ar vrea să o curețe, este sigur că este al ei? În schimb, o strânge la piept, nu-i va da drumul niciodată. Inspiră adânc și, pentru prima oară în zeci de ani, este împăcată. A găsit, în sfârșit, ce căutase atât timp fără să știe.

(Luniana Stratulat)