Dacă nu ar fi fost despărțirea de Andrei, cel mai probabil nu l-aș fi cunoscut. Iar asta pentru că planurile mele de vacanță cu Andrei pentru vara aceea nu includeau nicidecum Vama Veche. Nici eu nu pot spune că acela ar fi fost locul pe care l-aș fi ales, însă când a venit momentul să decid unde vreau să-mi petrec singura săptămână pe an când puteam fi unde și ceea ce doream să fiu, m-am gândit că Vama îmi va oferi genul de rătăcire și de anonimitate de care aveam nevoie. Vacanța a început cu două prietene care au acceptat să mă însoțească weekendul acela – aveam să fiu o săptămână întreagă singură, fapt care îmi dădea o stare de incertitudine cu care nu mă mai confruntasem de mai bine de zece ani, cât durase relația cu Andrei. Era și senzația de libertate pe care abia așteptam să o savurez în deplină solitudine, după care tânjisem în ultimii ani de când relația noastră începuse să semene cu cea a unui cuplu căsătorit de la mijlocul secolului trecut.

Eram pe terasa de pe plajă și la a doua bere deja nu mai puteam sta pe băncile din scânduri. Așa că a trebuit să accept să merg la toaletele de care se folosesc cei care stau la cort. Când m-am întors, fetele mele dispăruseră. M-am uitat de jur împrejurul terasei – nici urmă de ele. În schimb, privirea mea s-a oprit asupra lui – înalt, slab, cu părul puțin sub umeri, ușor ondulat. Vorbea destul de tare și gesticula, iar cei din grupul său îl urmăreau fascinați. Mi s-a părut că seamănă cu Robert Plant. M-a surprins chiar când îmi mutam privirea de la el, deși într-un fel aveam impresia că a știut tot timpul că este urmărit. Mi-a zâmbit și i-am răspuns tot cu un zâmbet. Între timp, au apărut fetele și am pornit spre ele, pe ritmul coloanei sonore din The Big Lebowski. Just dropped in a lui Kenny Rogers m-a făcut mereu să mă detașez și să simt că mă joc pe mine, într-o secvență din propriul film, și aveam și coloană sonoră. Asta m-a ajutat să ies din mine și să fac abstracție de timiditatea care de obicei mă împiedică să merg mai departe de etapa celor câteva secunde de flirt. M-am așezat pe băncuță alături de fete și am continuat să-l privesc; s-a oprit din povestit și a pornit în pași ritmici, în acord cu muzica, spre masa noastră. S-a așezat chiar lângă mine, fără să spună nimic. Mi-a plăcut că a sărit de partea agățatului prin persuasiune verbală, asta dovedea, mi-am spus eu, intuiție, hotărâre și concizie, ceea ce admiram la o persoană. Mi-a spus că este cu prietenii lui în Vamă pentru un popas de câteva zile, după o aventură prin Bulgaria cu o furgonetă VW. Mi-am spus că i se potrivește genul ăsta de aventură în care nu știi ce urmează și te oprești când ai chef, fără griji legate de cazare sau de transport, sau planuri privind itinerariul. Cu Andrei am reușit o singură dată să fac un astfel de periplu, prin munți. Tot atunci l-am văzut în postura tatălui care parcă avea grijă de fiica lui – cel puțin așa am simțit ori de câte ori încerca să-mi înfrâneze un gest spontan, cum ar fi mersul pe creastă sau cu tiroliana de la Bâlea Lac. Atunci mi-am dat seama că dacă vreau vreodată să merg într-o aventură, de orice fel, el nu putea fi omul care avea să mă însoțească. Acesta a fost de fapt unul dintre factorii care au dus la erodarea treptată a relației noastre iar când am înțeles, în sfârșit, că de fapt nu mai avem mai nimic de împărțit sau plăceri sau scopuri comune, nu a părut să ia prin surprindere pe niciunul dintre noi. Separarea noastră a fost un lucru pe care fiecare dintre noi îl aștepta de multă vreme dar pentru declanșarea căruia niciunul nu a făcut nimic, lăsând-o să se întâmple de la sine. Una peste alta, eram în Vamă și pălăvrăgeam cu băiatul ăsta. Discuția noastră era atât de firească, de parcă ne-am fi știut de mai mult decât cele câteva ore care trecuseră. Și așa, nici nu am văzut că între timp se lăsase noaptea; muzica a început să sune din ce în ce mai tare; niște fete țipau când dădeau o melodie care le plăcea, lumea începuse să danseze; pe cer se ridicau lampioane roșii. Alina și Laura dispăruseră fără să spună nimic. Am hotărât să las lucrurile așa, se descurcau perfect. Aveau cheile camerei, eu la fel. Oricum, nici nu doream să ajung acolo încă. Părea că avea să mai treacă mult până să epuizăm subiectele care ne făceau să sporovăim întruna iar eu nu aveam de gând să grăbesc finalul. Dincolo de orice intenție romantică, îmi plăcea mult să vorbesc cu Toma – era liber, era nebun, era tânăr și dinamic, lipsit de inhibiții sau limite convenționale. După câteva melodii pe care le-am fredonat corp lângă corp, ne-am ridicat fără să spunem nimic și am început să dansăm. Încetul cu încetul ne-am îndepărtat de bar și am pășit din ce în ce mai adânc pe plajă; nisipul încă emana din căldura soarelui acumulată peste zi. Îl simțeam ca o mângâiere în tălpile obosite, care săltau ritmic și trăgeau energie din dansul nostru nebun. Între melodii se mai auzeau valurile; câțiva s-au aruncat în apă și au început să strige, provocându-ne pe toți să intrăm în mare cu ei. Fără să spună nimic, Toma a început să-și dea hainele jos, una câte una, și s-a aruncat gol în apă. Eu am rămas pe plajă și am continuat să dansez. După vreo două melodii, am simțit niște mâini ude și un trup rece învăluindu-mă. Mi-am lăsat capul să se sprijine de torsul lui – era ca într-o transă nocturnă, cu muzica, luminile, valurile și pielea lui rece, nisipul sub tălpi, lampioanele roșii. Apoi m-a întors spre el și, fără niciun semn, m-a sărutat.

Nu am ajuns în cameră în noaptea aceea. Am mai pălăvrăgit o vreme în spatele ușii de pe colina din spatele cherhanalei. Aici am adormit, în iarbă, unul în brațele celuilalt.

Când ne-am trezit, soarele ardea demult. Pielea brațelor mă strângea, mă durea capul și mi-era îngrozitor de sete. Doar valurile care loveau țărmul plin de pașii șterși ai celor care plecaseră îmi ofereau puțin confort așa că, fără să gândesc prea mult sau să spun ceva, am deschis ușa, am pășit prin ea și am coborât scările și, lăsând o dâră de haine în urma mea, ca firimiturile din poveste, am alergat spre mare și m-am aruncat în ea, lăsându-mă îmbrățișată de apa ei ca într-o mângâiere sărată. După ce-am ieșit din apă, am mers și am mâncat niște clătite, am băut eu o cafea, el o bere și am plecat de pe plajă în cort. Abia puteai respira, dar măcar era umbră. Atunci mi-a povestit despre dorințele lui – și-ar fi dorit să rămână în Vamă o veșnicie, să continue să picteze aici fără să-și facă griji pentru chirii, rate, mersul la serviciu dimineața. Îl înțelegeam dar nu vedeam cum ar fi putut reuși asta, nu cunoșteam pe nimeni care să trăiască astfel fără să fie la marginea societății. După-amiază a plecat împreună cu gașca, mi-a promis că mă sună să ne vedem după întoarcerea acasă.

Fetele au plecat și ele seara. Eu mi-am continuat vacanța fără prea mari așteptări. După aceea, fiecare zi pentru mine a însemnat: yoga pe plajă dimineața, mic dejun tot acolo, plajă, prânz, înot și plajă după-amiază, cina singură. Din când în când, mai intram în vorbă cu câte cineva, dacă părea suficient de în regulă încât să nu-mi fac griji.

Așa l-am cunoscut pe Petru, un cerșetor la vreo cincizeci de ani, pe care-l vedeam mereu la tejgheaua câte unei rulote sau magazin cu vânzare de mâncare la pachet. Fusese pictor în tinerețe și rămăsese în Vamă pentru că se îndrăgostise de sălbăticia și libertatea locului unde-și petrecea vacanțele. Mirosea puternic a băutură ieftină, a fum de țigară și a urină. Rămăsese în Vamă pentru a-și trăi visul, dar visul său luase altă turnură; partea bună era că măcar el nu-și dădea seama de asta.

Înainte chiar ca vacanța să se încheie, m-a căutat la telefon Toma. Văzând că nu îi răspund, a continuat să insiste zilele următoare. Nu îmi stă în fire să las oamenii să-și facă griji inutile pentru mine dar eram convinsă că avea să treacă ușor peste asta. Am vrut să evit orice șir de întrebări și așteptări. Tot ce voiam era să fiu liberă. Nu știu ce s-ar fi întâmplat cu noi și unde am fi ajuns; tot ce știu e că nu i-aș fi putut împărtăși visul nebun, oricât de frumos ar fi fost.

(Luniana Stratulat)