Îl privește pe băiat și întinde mâna ca să-i aranjeze boneta.

– Nici nu ți se văd ochii, cum știi ce pui în tigaie? Vrei să-ți arzi degetele?

Băiatul nu spune nimic, doar își oprește grimasa care se naște în colțul gurii lui roșii. Aproape că i se văd tuleiele. În curând va fi bărbat. Va dori să iasă cu băieții și va uita complet de el, tatăl. Așa că se bucură cât poate de momentele pe care le mai au împreună, chiar dacă nu sunt perfecte. Se abține cât poate să-i facă prea multe observații. Blândețea lui excesivă și molatecă îi amintește de el când era de vârsta băiatului. Din fericire, de atunci a trecut mult timp.

– Mai punem ceapă? Îl aude întrebând. Pot s-o curăț și s-o tai eu, tată.

Întotdeauna i-a plăcut să-l audă chemându-l așa, cuvântul singur îl încălzea; îi amintea cum își întâmpina tatăl când venea de la muncă. Trece cu vederea pata de ulei de lângă aragaz. O poate șterge mai târziu, după ce termină de gătit.

Dinspre patiseria de la intrarea în stația de metrou vine miros puternic de ștrudel cu mere. Își înghite saliva și-și verifică buzunarele. Sunt goale. Se zgribulește puțin și-și strânge canadiana mai aproape de corp, își trage fesul pe ochi, vântul a început să bată mai tare. Dar nu-și dezlipește ochii de panou și nici nu ia în seamă trecătorii care-l împing când trec grăbiți pe lângă el. Se ține bine de bara metalică pentru a nu cădea pe scări, uitându-se în continuare fix la băiatul care zâmbește de sub boneta de culoarea untului.

– Ar trebui să călim ciupercile în unt, așa sunt mai gustoase, spune el și-l mângâie pe băiat pe creștet. Îi vine să-i ia obrazul osos în căușul palmei lui reci, dar nu vrea să-l sperie. Ultima oară când a făcut asta s-a retras surprins într-o parte. Nu a înțeles nici până acum de ce s-a speriat. Doar a crescut, nu l-ar mai atinge acum nici în treacăt.

– După ce mâncăm ne uităm la un film? Sau mergem să dăm la coș? Tată?

– Nu știu ce să zic, e cam frig, spune bărbatul și-și strânge din nou haina mai aproape de trunchiul osos. Mai bine rămânem în casă, ne uităm la un film. Sau jucăm foosball dacă vrei. Poate mâine, dacă e mai frumos și nu mai bate vântul ca acum, spune bărbatul zgribulit.

Dezamăgirea băiatului i se citește în ochii de culoarea alunei. Dar acesta nu spune nimic, doar stă și-și privește tatăl zâmbind. Dacă ar putea, l-ar lua în brațe chiar acum.

– Hai, bătrâne, metroul se închide la unșpe. Bărbatul se uită la omul în uniformă fără să înțeleagă ce vrea să spună. Bărbatul întinde mâna spre Horia ca să-l facă atent. Băiatul nu spune nimic, doar își privește tatăl întrebător. Vor să plecăm, îi spune acesta. Terminăm cina mai încolo, da? Însă băiatul nu spune nimic, duce ochii spre haina terfelită a tatălui, apoi își întoarce fața de la el, până ce ajunge să-l vadă doar din profil. Îl strigă dar băiatul nu îi răspunde. Bărbatul se sperie, neînțelegând ce se întâmplă. Începe să se agite, iar bărbatul în uniformă duce stația de emisie recepție la gură apasă pe buton și spune:

– Colega, am nevoie de ajutor. Cred că trebuie să chemăm și ambulanța, îl ducem pe unul la centru în noaptea asta. O să fie minus douăzeci de grade, nu cred că rezistă până dimineață. Peste douăzeci de minute, o dubă oprește la ușa de acces spre scările metroului. O femeie și un bărbat – doctorul cu o pătură și o trusă de prim ajutor – se îndreaptă grăbiți spre agentul care le face semn cu mâna. Doctorul se apropie cu grijă de bărbat, a mai avut de-a face cu oameni ca el, uneori se sperie și devin violenți, nu înțeleg ce li se întâmplă. La doi pași de el, începe să-i vorbească, pentru a nu-l lua spre surprindere:

– Domnule, ne permiteți? Dorim să vă învelim. Este destul de frig. Dacă veniți cu noi, vă dăm și un ceai fierbinte, ceva de mâncare. Mergem într-un loc cald la noapte, avem grijă de dumneavoastră.

Bărbatul începe să se miște încet, se freacă la ochi ca și cum tocmai s-ar fi trezit din somn, îl privește pe doctor pieziș și întoarce privirea spre afiș:

– Horia, tată. Hai să mergem, ăștia ne gonesc. Mâncăm mai târziu.

Doctorul îl privește, se apropie de el, îl înfășoară în pătura groasă din lână și-l ajută să urce în partea din spate a ambulanței. Tura abia a început.

(Luniana Stratulat)