Tufele de iasomie și de trandafiri roșii din curțile vechilor case au aerul serbărilor de sfârșit de an școlar din generală. Miros îmbietor de șosetuțe din ștrampi albi, de coroniță așezată cu grijă printre pampoanele albe apretate de pe cap, de manșete brodate și apretate pe mânecile cămășii albe de pionier, de pantofiori de lac păstrați cu grijă pentru festivitate,  și întreaga adunare din curtea școlii, unde directoarea împărțea premiile pe clase și unde profesorii sau învățătorii, școlarii strângând la piept cărțile primite în dar pentru premii și părinții copiilor făceau poze după prezentare. Timpul s-a strecurat printre festivități, ani de școală și viața acasă, în vacanțe sau în timpul liber, ca un hoț în casa cuiva care știe că urmează să fie prădat dar crede că lucrul de care va fi lipsit este dispensabil. A stat cu noi la masă, în cofetărie, unde ne mâncam profiterolul după serbare; a dărâmat cele șapte pietre din copilărie; ne-a ținut de mână când ne-am plimbat cu prima dragoste prin parc sau pe străzile orașului, cu grijă, ca să nu fim văzuți de părinți; ne-a suflat când nu știam formula pentru teza la chimie, a închis ușile în spatele nostru când am terminat liceul și le-a ținut deschise pe cele masive de la facultate, apoi ușa bisericii la plecarea cuiva drag.

*******

– Uite, Petruța, sunt căprioare pe mal.

Petruța nu răspunde, ci privește spre orizontul scăldat în lumina portocaliu-roșiatică și așteaptă ca fotograful să apese pe butonul aparatului Leica. Dar trage cu ochiul la animalele care pasc liniștite pe malul brațului care se varsă molcom în Dunăre. Știe că sora ei încearcă să o facă să se bucure de excursie dar mai știe că Geta, ca și ea, nu poate uita mirosul mucenicilor pe care mama lor îi pregătea pentru ultima oară, cu Mimi, sora lor mai mică, în brațe. Ce bine că Mimi era bebeluș, nu-și va aminti nimic. Acum ea are altă mamă. Își strânge mai bine puloverul pe corpul slab și se întoarce în grupul colegilor. Domnul învățător își întinde brațul spre ea și o ține, preț de câteva secunde, aproape de el. El și Anica, mama Petruței, fuseseră colegi de școală.

*****

– Mami, aici erai tu?

– Da, eram într-o excursie cu clasa, pe Sulina.

– Și de ce v-a pus să stați așa, cu capul într-o parte?

– Nu ne-a pus nimeni, eu am vrut.

Mă uit la poza alb-negru, la mama mea în urmă cu aproape șaizeci de ani, la părul ei tuns scurt, ca al unui băiețel. Înainte mi se părea ciudat să o văd așa dar îmbrăcată în fustă. Acum nu mă mai pot opri din privit – vreau să fiu acolo, să văd ce a văzut ea, să simt mirosul de deltă al Sulinei în anii șaizeci, să o strâng în brațe și să o pup, ca și cum ar fi copilul meu. Gândul acesta mă duce spre o amintire vagă de pe vremea când eu eram doar o fetiță – mama, tata și noi, copiii, plimbându-ne pe faleza Dunării, mama ținându-mă în brațe și păcălindu-mă că avea să mă arunce în apă și sperietura mea, căci credeam tot ce-mi spunea.

*****

Tufele de iasomie și trandafiri roșii îmi amintesc de vremea când mama mă ținea de mână ca să mergem la școală, pentru a sărbători ultima zi din an. Eram atât de încântată și de emoționată – abia așteptam să văd ce carte aveam să primesc la premiere. Era vremea cățăratului în cireșul din fața curții.

(Luniana Stratulat)