luniana stratulatDupă ce am așezat bețele de chibrit uzate în pungă și apoi în geantă (nu vedeam niciun coș de gunoi primprejur și nici nu știam să fi fost vreodată pe acolo, habar n-aveam ce așteaptă Primăria, mereu treceam pe lângă mormane de vegetale uscate și carcase din plastic sau aluminiu de lumânări și alte resturi, pungi sau pet-uri), am luat-o pe drumul din pământ, spre locul părinților mei. Pe marginea dreaptă a drumului era o căruță cu un cal, care ronțăia iarba uscată ieșind prin gardul verde lângă care era oprit. Căruța era goală, iar lângă ea nu era nici urmă de om care să fi părut că ar fi stăpânul calului sau că ar fi avut vreo legătură cu el. Din stânga am auzit foșnet de floră uscată; m-am oprit și m-am uitat într-acolo dar nu am văzut nimic. Doar liniștea țiuitoare a amiezii învăluind copacii cu frunze încă surprinzător de verzi și tufișurile trecute de liliac și iasomie. Grădinițele din jurul mormintelor erau pline de petunii – oare de aici au plecat semințele pe aripi de vânt spre peticele de pământ dreptunghiulare pe care mama și tata le numesc acum adăpostul lor? Am dat să plec dar am auzit din nou acel foșnet abia perceptibil dinspre copacii pe care tocmai îi examinasem; mi-am dus mâna la buzunarul hainei, unde trebuia să găsesc un șervețel de hârtie; buzunarul era gol. Mi-am șters fruntea cu mâna. Am simțit scalpul amorțit și firele de păr lipindu-se de el, vârfurile degetelor reci, palmele la fel; cu toate acestea, am început să mă apropii ușor de trunchiurile cojite ale arborilor. Printre ele mi s-a părut că văd o umbră. M-am oprit și, înainte să mai fac un pas înainte, m-am gândit că este mai bine să las genul acesta de investigație pe seama altora. Așa că am început să mă îndepărtez, cu fața spre copaci, mergând, practic, cu spatele pe drumul bătătorit, câte un fir de buruiană ieșind printre câte un grup de pietricele înfipte bine în pământul uscat și prăfos. Foșnetul s-a oprit iar după câțiva metri de mers cu atenție sporită, m-am întors cu fața în direcția către care mergeam. Între timp soarele începuse să apună. Am mers și am tot mers, până am ajuns la intersecția unde trebuia să fac stânga. Am ieșit de pe drumul pe care mă aflasem și am cotit la stânga. În timp ce mergeam, nu puteam, totuși, scăpa de sentimentul acela că sunetul pe care îl auzisem încă mă însoțea, ca și cum s-ar fi lipit de nervul auditiv, de parcă ar fi vrut să adune sunetele ca să nu se piardă, așa cum păstram eu resturile de aruncat în geantă, pentru a le depune în locul potrivit. Am continuat, totuși, să merg, convingându-mă pe mine însămi că este doar un ecou interior. Și mergeam și mergeam. În timpul acela, m-am gândit să analizez niște lucruri asupra cărora trebuia să mă hotărăsc. În timp ce mergeam mă uitam fix la ghetele mele negre – degeaba le tot dădusem cu cremă, tot pline de praf erau. Mă dureau picioarele, mă tot uitam în dreapta și nu înțelegeam de ce nu ajunsesem încă, nu trebuia să dureze mai mult de trei minute drumul. Din liniștit, aerul devenise agitat din cauza vântului rece. Bine că nu e iarnă, m-am gândit eu. Când în sfârșit am ajuns, deja era înnorat și întunecat. În spate, în capul drumului am auzit un nechezat și sunetul unei căruțe mergând în pas alert. Hm, vreun om la tăiat iarbă de fân, nu era prima oară că vedeam așa ceva în cimitir. Dar ce să caute aici la ora asta?, m-am întrebat eu. De ce nu mai devreme? Instinctul mi-a spus să fug, dar ceva mă ținea pe loc. În schimb, am reușit să deschid zăvorul portiței albastre pe care chiar tata o vopsise, am intrat în bucata de pământ îngrădită cu grilaj și m-am lăsat pe vine. Am lăsat aprinderea lumânărilor pe mai târziu. Îmi simțeam inima în gât și îi auzeam ecourile pulsându-mi în cap. Totuși, chiar după ce căruța a trecut de mine, am rămas pe loc, privind în direcția ei. Drumul pe care o luase era descendent dar mie mi-a părut că, la un moment dat, calul continua să galopeze la același nivel; mi-a părut o imagine ca din Biblie, cu Iisus pe ape. Copitele calului nu mai atingeau pământul, dar el continua să calce pe aer. Când a ajuns pe linia caselor din capătul căii de ieșire, din coastele calului au ieșit aripi întinse ca niște jumătăți de evantaie, pe care le bătea destul de rar pentru a se ridica și apoi înainta în văzduhul de cenușă. Ridicat pe cer cum era, căruțașul continua să-și mâne calul și tot ansamblul se făcu din ce în ce mai mic, până intră înghițit parcă de cerurile care se despicară ca să facă loc grupului fantastic.

***

Fata aprinse în grabă lumânările, ținu capul plecat pentru câteva clipe de reculegere și, după ce vorbi în gând cu părinții ei, spunându-le cât de mult îi lipsesc și cât îi iubește, deschise ușa gardului din fier albastru și păși în afara zonei îngrădite. Grăbi pasul ca să n-o prindă noaptea și se îndreptă spre ieșire, mulțumindu-i Celui de Sus că a apărat-o încă o dată. Dar ea nu văzu ochiul care clipea în spatele ei și o urmărea spre ieșire.

(Luniana Stratulat)