Mă sui pe cântar. Cincizeci de kilograme. Cu două sute de grame mai mult ca ieri. Trebuie să iau măsuri. Dacă nu o fac, curând mă trezesc că am și ajuns la șaizeci. Mă duc la oglindă și-mi dau jos pijamalele – mijlocul pare la fel de subțire, pulpele la fel de ferme. Trebuie să merg o zi în plus la sală pe săptămână și să nu mai mănânc după ora cinci. Nici măcar morcovi. Poate ar fi cazul să scad și cantitatea de supă de la prânz – cine știe, fac o programare la nutriționist.

Intru pe youtube și pun Tom Kenyon – dau la o parte masa din mijlocul sufrageriei, rulez covorul, așez covorașul din polistiren și îmi încep posturile yoga de dinainte de culcare. După sesiune, mă așez în pat și las sunetele răgușite ale muzicii lui Tom să mă ducă spre tărâmul care de multe ori îmi este inaccesibil – somnul. Simt o ușoară balansare, ca și cum m-aș legăna într-un hamac.

Pe corpul meu curg șiroaie de transpirație. Merg să deschid fereastra și beau puțină apă. Mai stau puțin așezată în fund ca să nu-mi vină apa înapoi și-mi amintesc coșmarul: eu în fața oglinzii, rochia verde preferată căreia nu-i mai puteam închide fermoarul, pulpele mele groase, mersul meu apăsat. Apoi imaginea unei femei plinuțe pedalând, parcă semăna cu mine. E a nu știu câta oară că visez asta. Bine că mâine merg la terapie. Măcar acum scap de toate discuțiile alea despre sex, de parcă altceva nu mai există pe lumea asta. Cui îi pasă dacă mă simt atrăgătoare sau nu? Cui îi pasă de copii și familie?? Eu vreau să trăiesc, să citesc, să mă plimb. Iubirea e un sentiment de mâna a doua, avea Tina dreptate. Deși până la urmă și ea și-a încălcat crezul – tot s-a căsătorit până la urmă.

Mă așez pe pat și îmi întind oasele și mușchii obosiți – parcă aș fi mers nu știu câte mile prin deșert. Închid ochii dar nu reușesc să adorm. Cred că trebuie să-mi schimbe medicația. Așa nu se mai poate, și mâine trebuie să țin și prezentarea aia.

Fac exerciții de respirație dar nu funcționează. Decât să mă enervez mai tare, mă ridic în șezut, iau cartea de pe noptieră și citesc. Citesc până răsare soarele și mult după aceea. Picioarele parcă ar fi niște butuci iar capul un pietroi. Nu mă mai suport. Închid puțin ochii – până sună alarma, poate reușesc să mai dorm măcar puțin. Și dacă n-o aud? Exact când ațipesc începe fanfara. Mă dezvelesc, trag adânc aer în piept și mă dau jos din pat. Toaleta de dimineață și gimnastica – poate ajung la sentimente mai bune. Gimnastica mă înviorează dar nu suficient pentru a nu simți că fac exercițiile în reluare. Dacă n-ar fi semicercurile pământii din jurul ochilor, nici n-ai spune că am făcut o noapte albă iar. Le ascund eu cumva, nu pot arăta așa de vulnerabilă, nu azi.

În metrou, aglomerația de fiecare dimineață, femeile care aleargă încoace-încolo pe peron, ca să prindă loc. Ca de obicei, eu nu mă așez, ci rămân în picioare și citesc. Mersul hurducat al metroului te face să-ți încordezi abdomenul, e un bun exercițiu de echilibru fizic. Când ies de la metrou, în dreptul benzinăriei, trece un cuplu pe biciclete – ea, destul de plinuță. Nu pare să o deranjeze asta; Îmi amintesc de visul meu și-mi țin respirația dar ea pedalează în continuare, cu gura până la urechi. Pare sănătoasă și în formă. Pare fericită. Arată ca o femeie. Ceea ce, până la urmă, este. Ajung în fața clădirii de birouri unde lucrez. Pe măsură ce mă apropii, mut privirea de la geamurile reflectorizante de la primul nivel – nu vreau să mă văd, nu vreau să mă distragă nimic de la ce am de făcut în primele ore ale dimineții. La birou, toată lumea veselă, în jurul măsuței cu fursecuri și cafea. Discut cu ei de la distanță. Dacă mă apropii, mă asigur că nu sunt lângă masă – atâta mâncare îmi provoacă silă.

Mă duc lângă Ilinca. Mă întreabă dacă sunt pregătită. Bineînțeles că sunt, este răspunsul meu. Ai dormit?, întreabă ea grijulie; îmi știe problema. Îi spun adevărul.  Îi spun și de ce. Apoi îi spun ce am văzut lângă benzinărie. O întreb dacă ea crede că e normal să fii atât de bucuros când este evident că timpul nu are neapărat milă de tine. Ilinca se încruntă și începe să-mi țină cea mai aspră predică pe care am primit-o vreodată. Ceva despre acceptare și frumusețea care nu este exterioară. Prostii comerciale. La un moment dat, încetez să îi mai ascult fiecare cuvânt, având, totuși, grijă, să rețin ideea generală și să fiu atentă la întrebările din discurs.

– În fond, de ce nu s-ar bucura de viață? o aud când, din ușa sălii de conferințe, Directorul Filipescu întreabă:

– Fetele, ne onorați și pe noi cu prezența?

(Luniana Stratulat)