Fusese o zi lungă la birou și părea că nu vrea să se termine.

Îmi făcusem programare la dentist, avea cabinetul în Obor, așa că nu a trebuit să mă mai înghesui, ca de obicei, la metrou, prin mulțimea grăbită să-și înceapă weekend-ul, ci am hotărât că este suficient timp să fac o plimbare către cabinet. Ador să merg pe jos, dar începusem să mă întreb cât de bine făcusem să iau decizia aceasta – coloana de mașini era din ce în ce mai neîncăpătoare, iar șoferii din ce în ce mai nerăbdători să ajungă acasă, așa că se foloseau cu generozitate de claxoanele din dotare. Mi-am spus că nu trebuie să mă concentrez asupra lor, ci să fiu mai atentă la frumusețea copacilor înfloriți pe lângă blocurile care flancau bulevardul. Nu știu când am ajuns la cabinet, dar cu siguranță eram încântată că scăpasem de hărmălaia de vineri seara a orașului. Ca de obicei, ajunsesem prea devreme, mai aveam un sfert de oră până să intru; am scos cartea din geantă și am început să citesc; la un moment dat (la vreo cinci minute după ce ar fi trebuit să fiu deja pe scaunul doctorului), mi-am dat seama că pacienta dinăuntru s-a ridicat de pe scaun – prin ușa deschisă auzeam discuția de încheiere a sesiunii dintre doctor și bătrâna dinaintea mea. Am închis cartea, am băut puțină apă – mereu mi se usucă gura când sunt la stomatolog – dar bucuria mea a fost scurtă; bătrânica nu părea hotărâtă să se lase ușor plecată, avea întrebări pe care intenționa să le discute pe larg cu doctorul, a cărui voce nerăbdătoare lăsa de înțeles oricui avea urechi să audă că era destul de obosit pentru învârtitul în jurul cozii. Era cât pe ce să intru în cabinet ca să o fac atentă, însă doar am ieșit din anticameră ostentativ, prefăcându-mă că ies să iau puțin aer. Afară am început să fac exerciții de respirație, ca să mă calmez; pisica neagră din curtea vecinului a început să-mi dea târcoale s-o mângâi, se tot freca de gardul din fier, lăsându-și ghemotoace din blănița strălucitoare pe barele ușor ruginite care separau cele două curți; apoi m-am gândit că doctorul nu avea nicio vină și nici bătrâna – poate era singură și avea nevoie să vorbească și ea cu cineva. Când a plecat, și-a cerut scuze și mi-a zâmbit, iar furia mea s-a împrăștiat ca și cum n-ar fi fost. A ieșit și doctorul și m-a chemat înăuntru. Ședința nu a durat mult; de aceea, când am ieșit, am hotărât să mai merg pe jos cât mai era lumină și să iau tramvaiul în loc de metrou. Tramvaiul 34 nu mai ajungea demult la noi în cartier, însă îl puteam lua până la Dristor și, de acolo – autobuzul 634. Așa, aveam să mă bucur mai mult de lumea de afară după care tânjeam atât cât eram închisă în biroul unde lucram. Am așteptat mult în stație până să vină – fusese cât pe ce să renunț la idee, dar chiar când m-am ridicat de pe băncuță, l-am văzut îndreptându-se spre refugiu; m-am felicitat că avusesem răbdare. Am urcat încântată, am găsit și loc, ceea ce mi-a prins bine, rucsacul meu era destul de greu, mereu luam cu mine mai multe lucruri decât aveam nevoie, doar pentru cazul în care s-ar fi ivit necesitatea de a le folosi. Ajuns la Piața Iancului, după ce a închis ușile pentru coborârea și urcarea altor pasageri, când s-a făcut verde, am văzut alți oameni alergând spre el, cărora vatmanul le-a deschis ușile. M-am bucurat să văd că oamenii mai au răbdare unii cu alții, deși, pe de altă parte, abia așteptam să ajung acasă și să-mi întind picioarele obosite și aproape umflate de atâta stat pe scaun la birou. Dar, nici când s-a făcut verde din nou, nu l-am văzut pe vatman să facă vreun gest că ar dori să plece. Era cât pe ce să merg la el să-l întreb ce se întâmplă; știu, însă, că, de multe ori în astfel de situații, oamenii mă înțeleg greșit și cred că vreau să mă cert cu ei și, pentru că nu aveam chef și nici energie de conflicte izvorâte din nimic, m-am abținut. Pentru ca, după ce a pornit în sfârșit, să văd cum, în loc să meargă înainte, cum ar fi trebuit, tramvaiul întoarce, făcând o buclă la stânga. Nedumerită, am întrebat pe cineva ce se întâmplă; doamna mi-a spus că și-a schimbat temporar traseul pentru că după Iancului erau niște lucrări la liniile de tramvai. Ha! Deci, nu am fost chiar atât de inspirată până la urmă. Dar nu-i nimic, avem metroul; am coborât la a doua stație, unde trebuia să fie stația Obor, însă am înțeles imediat că ar fi trebuit să mai am răbdare. Aveam de mers pe jos o stație ca să ajung de unde am pornit. Oricât mă străduiam să îmi păstrez calmul, când am ajuns la metrou, deja parcă scoteam flăcări pe nas; tâmplele îmi pulsau dureros și câmpul meu vizual periferic se întunecă – și nu doar pentru că se înnopta. În stație, m-am plimbat de colo-colo ca să mă calmez și, când s-a eliberat un loc, m-am așezat. Tipul de lângă mine se uita mirat la cum pufneam, de parcă s-ar fi temut de mine. Îmi venea să lovesc cu pumnii pereții acoperiți cu faianță spălăcită. Calmează-te, calmează-te!, îmi ziceam. Tot acolo ajungi, orice-ai face. M-am uitat la ecranul LCD unde era afișat programul următoarelor „curse” ale trenurilor – era 8:25, urma să vină la și 26. Ah, ce bine! Simțeam cum începea să-mi scadă pulsul – venele de la antebraț nu-mi mai erau la fel de umflate și nici nu mai strângeam pumnii agitată. Vezi, nu trebuie decât să… dar ce e asta? Uitându-mă iar la ecran, am văzut că se făcuse și 26, dar trenul era amânat cu încă un minut. Ok, lasă, oamenii mai greșesc. Cât mi-am spus discursul de calmare, m-am uitat pe peronul de vizavi și, printre geamurile trenului care pleca din stație, am văzut o persoană îmbrăcată cu un veșmânt portocaliu, cu scalpul chel; asta a durat câteva sutimi de secundă, pentru că imediat ce trenul a pătruns în galerii, mi-am dat seama că pe peron nu mai era nimeni. Platforma era goală dar eu am încep să aud incantații grave, cu voci nazale de călugări budiști. Închizând ochii, am continuat să aud muzica împletită cu sunetul unei ape curgătoare, ca o cascadă mai potolită, și un gong răsunând. Când am deschis ochii, m-am uitat la ceas: era nouă și 27 iar trenul era planificat să ajungă la și 28. Asta e bună! Oamenii ăștia își bat joc de noi? M-am ridicat de pe scaun și, în sunetul muzicii zen, m-am îndreptat spre ieșire. Acolo, ușa era închisă cu lacătul. Am simțit o greutate apăsându-mi pe piept, ca și cum plafonul s-ar fi apropiat de mine, ca să mă preseze ca pe o plantă între paginile unei cărți. Pe ușă, un bilet scris de mână:

Ne pare rău pentru disconfortul creat, ca urmare a unor defecțiuni neprevăzute, am intrat în REPARAȚII.

(Luniana Stratulat)