Băut, dar mai ales confuz, proaspăt părăsit de iubită, chiar acum, când aveam părinții plecați și tot apartamentul la dispoziția noastră, dar mai ales posesor al alocației pe un an întreg, m-am decis să fug în lume. Însă lumea era prea mare și, dacă fugeam prea departe, nu mai ajungeam la banchetul de-a 12-a. Poate aveam șanse la titlul de Mister. Poate mai aveam șanse și la Monica. Gândeam frumos, foarte frumos și foarte tâmpit. M-am uitat puțin prin șifonier, nici nu știam ce țoale mai caut, ce să-mi fi luat? Nu căutam nimic. Mi-am plimbat privirile prin fiecare colțișor al casei, prin toate camerele, am înregistrat și am absorbit disperat toate lucrurile și lucrușoarele, până am simțit că îmi vor plesni ochii de atâtea culori și de la apăsarea atâtor și atâtor zile trecute ale vieții mele acolo. Tipicul apartament cu două camere, în care se scurgea sufocant viaţa unei familii, meschin şi ticsit cu plăci de faianţă albastră cu bule de aer, cu o sufragerie încărcată până la refuz de o bibliotecă fără prea multe cărţi, tablouri obscure, bibelouri, firimituri luminoase de mică şi ornamente din ipsos. Un microcosmos multiplicat fără prea mari variaţiuni în tot oraşul. Blocuri trase la indigo, aceleaşi bănci cu aceiaşi pensionari, aceleaşi scanări din tălpi şi până în creştet, aceleaşi chipuri pe care le ştiai dintotdeauna derulându-se pe aceleaşi trotuare prost asfaltate, iar dacă îţi imaginai că poţi fuma pe ascuns sau că poţi săruta o fată pe o scară întunecoasă, fără să afle mă-ta şi tac-tu, erai cel mai naiv din lume. Trebuia să scap de acolo şi de orice bagaj al lumii ăleia, să nu iau nimic, să las puţinul ăla pe care-l aveam în urmă. Și aşa am fugit de acasă, cu mâna-n cur. Am fugit de la periferie în centru. Era totuși cam târziu pentru ultimul microbuz spre alt oraș și mult prea devreme pentru primul tren spre capitală. Cât despre trecut podul la bulgari, n-aveam pașaport. M-am dus, băut și mai ales devastat, la banchet. Arătam ca dracu de boschetar ce eram, pe lângă toți fițoșii și fetele alea, până adineauri o şleahtă de anonimi, acum starlete de mare clasă, efemeride aglutinate în atmosfera aia strivitor de sclipicioasă.

M-am furişat până la masa profilor și, cât se holbau clevetitor la ringul de dans, am reușit să sustrag o sticlă de vermut din fața profei de chimie. Pentru că mă cam luase ameţeala de la atâta adrenalină, dar mai ales de la băutură, m-am băgat puţin pe sub faţa de masă să mă liniştesc şi am observat mâna ei bătrânicioasă şi inflamată mângâind familiar pulpa profului de sport. M-am strecurat spre ieșire, să fumez și să îmi torn din pradă pe gât. Câteva secunde, am văzut-o pe Monica chicotind în dreptul băii. Mi s-a năclăit sufletul de silă şi rău. Ce șanse să mai fi avut cu Monica, ce șanse când eu nici măcar n-o mai voiam? Am ieșit aproape vomând. Pe treptele cu gazon fals, de plastic, am găsit-o pe Silvia. Își strânsese fusta sub ea și trăgea plictisită din țigară.

Hai cu mine, i-am zis, hai să fugim de acasă together. Nu suntem acasă, tontolescule, suntem la banchet. Ce glume faci, tu, măi Silvia, măi. Mda. Noroc că te cunosc. Tocmai de-aia, hai să fugim, haide, te rog, n-ai încredere-n mine? Ba da, cum dracu, doar ne știm de-o viaţă, nu? Păi, da, haide. Bine, hai, și-așa mă calcă pe nervi sindrofia asta ridicolă, mă simt de căcat. Și io. Am băut ca proasta. Și io. Bine, păi, unde fugim? La hotel. Haha, fugim d-acasă la hotel, hahahaha. Da, haide.

Băut, dar mai ales foarte idiot. Unde fug de acasă și din orașul ăsta căcăcios? La Hotel Victoria, ultracentral, 2 stele.

Ciudat. Ușa încuiată. Vă rugăm, sunați, Please, ring, S’il vous plait… ce mă-sa!

Am sunat și, după ce s-au ridicat câteva lamele de jaluzea, ne-a poftit înăuntru o doamnă spre  50și, un pic ștearsă, dar foarte băţoasă. Am trecut spre recepție printr-un hol urât, în care lichenii kitschului capitalist creşteau anapoda peste fosta simplitate comunistă. Mi-am rotit capul în toate direcțiile, să mă familiarizez cu locul. Pe jos eternul mozaic din ciment şi marmură, pe pereţi suporturi cu ferigi stufoase şi tablouri mici, de-alea luate din piaţă de la ruşi. Fotolii greoaie, cu husă maro, ocupate fiecare de câte o revistă glossy. Un acvariu modest stătea pe o masă de sticlă, undeva lângă scări. Prin apa fosforescentă pluteau niște alge de plastic și vreo doi pești obosiți. Tăceam cu spume toți trei. La recepție am tăcut și mai mult. Cred că doamna recepționeră a așteptat mai bine de zece minute să îndrăznesc să-i vorbesc. Am rugat-o din ochi să nu mă cunoască sau să mă recunoască cumva. Silvia tăcea și ea intens și, cu coada ochiului, o vedeam plesnind de rușine și devenind, brusc, altcineva. Era o femeie acolo, cu mine. Nu mai era puștoaica aia cretină cu care crescusem în cartier. O femeie tăcută, lângă un bou beat turtă și foarte tăcut. Amândoi pironiți de privirea unei recepționere mute ca un mormânt. Două  persoane, o seară, cameră cu două paturi, vă rog. Etajul 2, camera 23, poftiți cheia.

Am urcat. Eu înainte, Silvia alterându-se în spatele meu, tăcând apăsat. Lambriul roșiatic de lemn mi-a urcat greața în gât. Sunetul cheii în broasca ruginită, podeaua scârțâind după prag, mirosul ăla de proaspăt prăfuit. Camera mică și, în special, foarte nasoală. Lumină baie – neon. Două veioze portocalii pe două noptiere, una la perete, pauză, pat, alta la fereastră. Mini TV, draperiile trase.

În întunericul de vizavi, barul nostru de chiulangii amorțea lipit umăr la umăr cu școala generală. În spatele lor, noile vile cocoțate peste fosta mahală a orașului, sforăind cu fluierături și hămăieli izolate. Mi se evapora alcoolul din creieri, așa c-am mai tras. Sticla se golea și-mi părea rău. Silvia tăcea în cotinuare, eram în fața ei ca o oglindă în care tăcerea i se arunca cu capul înainte, cu ură aproape, își spărgea țeasta și cădea leșinată. Și eu nu făceam nimic s-o ridic și s-o mângâi. O știam altfel. Și-mi era greu. M-aș duce să fac duș, au fost primele vorbe ale femeii ăleia. O voce pe care n-o recunoșteam. Du-te. Nu s-a dus nicăieri.

L-am sunat pe Matei, mai adă de băut, ț-aduc fraere, ce bei? niște bere. Și-o vodcă. Și adu și țigări. Hotel Victoria, etaj 2, camera 23. Suni la intrare. În zece minute avea să fie acolo cu noi. A venit și cu Grasu. Silvia, pe marginea patului, cu mâinile-n poală. Hai, salut, frate, ce-ai făcut? Am fugit d-acasă. Aaa. Două perechi de ochi au cântărit monstruos. Bună, băieți. Bună, Silvia. Păi, frate, noi vă lăsăm. Hai, noroc, să dormiți bine. Cam cât subînțeles poate arunca o privire? Cam cât un briceag care-ți ciopârțește bluza, sutienul, care-ți dă șuvița aia la o parte de pe ochiul stâng.

Hai că am rămas singuri, nu te stresa. Nu mă stresez, lasă veioza aia mai slab, eu mă bag sub pături că mi-e frig.

Ciocănit în ușă. Era chiar doamna de la recepţie, care a întrebat sever dacă mai au de gând să urce mulți aici, ce facem, facem trafic de carne vie? Nu, e în regulă, doamnă, ne scuzați, i-am rugat să îmi aducă ceva de la magazin, știți, erau în drum spre casă oricum, aveau traseu chiar pe aici. Sunt cu ochii pe dumneavoastră! Bună seara! Noapte bună, ne scuzați de deranj.

M-am cocârjat înfrânt pe marginea patului Silviei. Am mai tras niște bere, am fumat un pic cam năuc. Și mai ales trist. Ce scenă ratată. Și mi se făcuse și frig. M-am ghemuit lângă ea. Un aer jilav alerga pe sub pat, între ferestre și ușă. Sub pătură, ea, fata asta despre care nu mai știam nimic. Zero. Acolo, dar mai ales foarte departe și total îmbrăcată. Prin haine îi simțeam febra rece a învinuirii, din mine emana nevoia de alcool. Îi auzeam parcă zecile de întrebări şi de gânduri ciocnindu-se între ele, în căpșorul ăla al ei, ca maşinuţele de la bâlci, conduse de copii neciopliți.

Dinţii încleştaţi, nici ea nu ştia nimic.

Ce fac şi de ce am venit tocmai aici şi tocmai cu tine și cum voi pleca mâine pe lumină acasă și ce e cu toți anii ăia de copilărie şi crescut împreună puşi la-ncercare și filmele porno la care am râs atunci de ce nu ne-am atins de ce și ţuica băută pizza gătită prost cu murături plus cartofi prăjiți și ţigările fumate în colile de mate cu troscot uscat iubita care te-a părăsit de ce te-a părăsit Monica și ocheadele pe care boşogorii mi le-au aruncat în toţi anii ăştia provincia asta şi locul ăsta lugubru ce căutăm aici și prietena mea care în copilărie te-a iubit până s-a plictisit de atâta chestie platonică știai de asta și că eu nu m-am plictisit niciodată e bine că nu trebuie să fiu prea devreme acasă ar fi fost culmea cine crezi c-o să ia miss-ul și mister-ul azi ce loc urât ai ales și tu măi Ștefane zici c-am fi la bordel…

Îi auzeam respirația un pic alarmată de toată nebuloasa asta identitară și era exotică și fragilă ca o ființă pur și simplu străină lângă un exilat care voia să o fută chiar și așa, total îmbrăcată. Femeia asta de lângă mine, în camera 23, Hotel Victoria, 2 stele. Cameră cu două paturi, dintre care unul gol. Și eu nu mă mai simțeam altfel decât ca un simplu vizitator într-un oraș prostănac de provincie, cazat laolaltă poate cu vreo echipă de divizie B, venită să joace pentru calificare cu ăștia locali, poate cu niște maratoniști sau poate cu un cuplu de istorici pensionari veniți să cotrobăie printre relicve cariate.

Băut și mai ales amorf, am început să o dezbrac pe femeia aia mecanică şi îngrozitor de departe, rătăcită în propria-i singurătate, ca într-o rochie prea mare pe care n-o va purta niciodată cum trebuie, cum și eu rătăceam în a mea, în singurătatea mea etilică, abuzantă. Și, doamne, dumnezeule, mă simțeam ca o masă de plastic atingând o piele de plastic. Ne-am sărutat trist și forțat, fără să credem în nimic și foarte absenți. Ne-am futut pur și simplu. Dragoste falsă și anapoda, totul lipsit de afect. Eram două trupuri reci, un Ken și-o Barbie, o Miss şi-un Mister transpirând de frig. Ea tăcea și în vaginul ei nimic n-a țipat. Spațiul ăla maiestuos, vidul întunecat și înnebunitor în care îmi explodau mințile de rușine și mai ales ciudă şi în care mi-am dat drumul tăcând aiurea.

Au trecut 8 ani de atunci și nu mai știu, nu reușesc să îmi amintesc dacă a plecat imediat sau dacă, a doua zi dimineață, am plecat împreună.

(Livia Ștefan)