E vară am, am 33 de ani, am băut prea mult gin. Mi-am băut banii de taxi. Banii de ţigări. Nişte pescăruşi sparg cu ţipetele lor noaptea. Luminaţi de jos, par molii imense şi hâde. O plimbare ameţită nu strică. Oraşul musteşte de somn. Îmi filmez picioarele în mers. E ziua aia din an în care port fustă. Par chiar feminină. Până deschid gura. Până îmi trece prin cap să sparg lunete şi să îndoi portiere. N-am loc pe trotuar. Trec pe strada cu fete şi peşti. “My heart is a record of dangerous scenes”, vară, fete de noapte. Mă uit la ele, se uită la mine. Nu traversează. Nici eu. După un colţ apare tipa asta, blondă şi mult mai înaltă. Aproape îmi pune mâna în piept. “My heart is a record of dangerous scenes”. Am băut prea mult gin. Fetiţo, nu eşti  genu’ meu. Uită-mă. Las-o baltă.

 

Suntem mulți în cameră. Totul se mișcă. Pereții, conversația. Am venit să bem, am venit să distrugem. Ne rupem în gură cu vișinată, țuică, vin, bere, tanita, gin și whisky luat de la duty free-ul din vamă. Cam toate tipurile de alcool găsite la alimentara de ani 90şi, când încă se mai țineau chefuri hardcore pe la casele oamenilor.  Acum nu se mai țin chefuri de apartament. Nu se mai țin botezuri de apartament, majorate de apartament, pomeni de apartament.

E vară. Am fugit de-acasă cu liftul. Am 17 ani, doi iubiți noi și un al treilea pe care îl voi părăsi în curând. Nu mă descurc cu mila. Mă asigur că nu voi fi lângă el când o să moară tac-su. Sunt liberă și liberă privesc, de pe marginea căzii, o fată epilându-se. E beată, urâtă și slabă. Are o echimoză urâtă pe falcă. Mi se topește sufletul de dragul ei. Și-a tras-o cu unul, a aflat ălălalt. Povești banale. Prin apa călduță și ușor ruginie, picioarele i se mișcă lent, printre insule mici de clăbuci. Mă uit în tăcere la înotul ăsta chinuit și captiv și la cât de aiurea se plimbă și se poticnește lama peste pielea lor albă, peste venele vineții. La ușă, poliția. Venită să ne reducă la zero. Torn din paharul plin cu alcool dublu rafinat, îndoit cu zahăr topit și nu mai știu ce dracu, lămâie?, deci, din acest cocofriki care îmi rupe ficatul, vărs câte puțin peste apa din cadă și peste femeia asta beată, urâtă și slabă.  Dincolo, cineva a căzut, cel mai probabil direct peste masa plină cu pahare, scrumiere, pufuleți și sticle. Ovații, înjurături, văicăreli.

Ea-mi cere vinul lăsat lângă veceu și îi dă înainte cu ceva legat de mărci și altă valută forte. Mărci. Dolari. A muncit pe undeva prin afară. Ea sau altcineva din clan. Ce-mi pasă mie de căcaturile astea? Mă întreb doar în gând. Da, îmi pasă. Mă ia că sunt mică, auzi, cică: ești mică rău. Și dacă sunt mică, ce? Mă enervez și plec după țigări și alcool. Pahar gol, panică în cap. Am program cazon, tre să am grijă să mă fac căcat până la 10:30, când e musai să mă întorc la nava mamă. Poliția a plecat, s-a lăsat lejer, de vară, doar cu avertisment: părăsiți incinta și mucles! Așa că o vom lua din loc, spre alte apartamente mai prietenoase, cu vecini căliți într-ale băuturii și aneantizării. Avem un oltcit la scară, în el vor fi cărate, ca-ntr-o limuzină de ghetou, fetele rangă și prea scandalagioaice ca să fie lăsate de capul lor pe străzi. Până la plecarea noastră spre alte zări de gresie și faianță, mai degrabă vor traversa melcii intersecția și sensul giratoriu. Exod barbar. Dezorganizare și haos. Cum nu mai avem voie cu muzică, e liniște în casă și îi aud pe bețivani respirând hârjâit, horcăit, punând mormăit țara la cale și râzând ca și când ar vomita. Poate chiar vomită. Mă sprijin un pic de tocul ușii pentru c-a început Trenul vieții  al lui Geambașu la un vecin. Pe-ăsta îl lasă cu muzica lui fir-ar ai dracu! zice unu și trage un pumn fără direcție aerului. Fumul de țigară se risipește speriat. Mie-mi place trenul vieții. Îl cântam cu-ai mei pe la chefurile lor de adulți puși pe friptane, jocuri de table și șprițuri. Ce-aveam aici era o altă lume. Da’ și dincolo aveam o altă lume. La școală o altă lume. O lume olimpică gaudeamus igitur en francais harașo. Și tot așa. Cu cât mai multe, cu-atât mai bine. Aveam de unde fugi de nebună. Groaznic și brusc a-nceput plictiseala. Și tot așa.

 

Mă întorc la fetița din cadă. E deja cuc și altă pasăre măiastră. Îi tot dă de-a-n pulea cu bicul, durează o veșnicie să-și radă picioarele alea strâmbe. Are sânii mici și uscați. Tunsă scurt și foarte urâtă. Nimic nu te-ndema să o fuți, dar aș fi. Acolo pe loc. Simțeam pentru ființa asta ceva de nedescris. Aproape magic. Mă gândeam și mă întrebam de unde gândurile astea în capul meu. Nimic în backgroundul familial nu mă aducea aici. Aveam setate valorile absolut obişnuite. Familie. Făcut ciorbe acre. Copii. Strâns ciorapii și voma după soț. Când familie atunci însemna să-ți iei omorul și numai asta vedeam. Familii întregi își dădeau pumni în față. Ieșeau pe stradă și mergeau la servici și ziceau c-au căzut în cadă. C-au schimbat un bec și că s-a desprins o bucată din ornamentul de ipsos din tavan. C-au alunecat pe scară pe o coajă de banană. Că le-a ricoșat un copan de pui din platoul care-a zburat din brațele finului venit cu ploconul. Că nașul a agitat șampania și a sărit dopul fix în figură. Iar  copilu’ trebuie educat cumsecuvine. Cumsecuvine? Păi se cuvine: cu furtunul de la mașina de spălat Albalux. Cu ghetele pline de noroiul prin care s-a târmocit. Cu ghiozdanul din mușama maro. Cu parul. Cu bucăți de pământ băgate pe gât să se sufoce. Cu castroane de ciorbă fierbinte turnate în cap. Se-nțelege, palmele sunt prea suave. Trebuie un obiect mai atroce, să știe de frică. Biciul, iată un obiect. Cu mâner din fier. Cititu prostește, la muncă futu-ți gâtu mă-tii. A, nu iei numai 10, ia d-aici futu-ți gâtu mă-tii. Și cu toate astea, la spitalul Panduri nu am văzut nici o femeie cu furtunaș în gât. Numai foști futangii.

 

Îi fumez țigara cât bolborosește tot felul de prostii pe care n-am chef să le-ascult. Îi suflu fumul în față și o-ntreb dacă mă lasă s-o ating. Mă ia cu dumnezeu. Că sunt un copil pe lângă ea. D-astea. Zic că l-am cunoscut pe dumnezeu când eram și mai copil. L-am cunoscut ca într-un scenariu de film:

Dimineață cu urme de briză albastră agățate de boscheți.

Hotel.

Hol cu două fotolii și o măsuță.

La capătul unui coridor lung, interminabil, târându-mi picioarele și trăgându-mi nasul, printre fantomele zecilor de mii de respirații lugubre și lascive impregnate în fiecare ușă, clanță, întrerupător și în fiecare centimetru al mochetei gri șobolan, apar eu.  

Ochi mari, păr negru, lins.

În fotoliu, el. Drept. Și neclintit ca un rege.

Patruzecișiceva. Grizonat. Cu mustață.

Nu s-a uitat la mine.

M-am așezat pe celălalt fotoliu. Nu l-am privit. M-am uitat pierdută  în dreapta, pe fereastră. Obrajii îmi ardeau de la bucata proaspăt încasată în cameră.

Un firicel de sânge mi se prelingea dintr-o nară.

Și mi-a spus:

Să nu plângi niciodată din dragoste. O să iubești mereu.

Nu i-am răspuns nimic. Nu mi-a mai spus nimic altceva.

Am iubit mereu.

Ea a râs mult. Vulgar. Cu dinți strâmbi, aruncați cu lopata în gură. Asta mă excită. E irezistibilă. Pisi, văd c-ai fost chinuită. Ca mine. Asta nu e milă. E altceva. Vreau să te ating ca un viitor bărbat care a fost cândva o  femeie. Știu chestii. Fizice, psihice. Nu mă mai ascultă și îmi vine să o pup pe creștet de cât e de beată și dusă. Delirează cu bani, frate, bani, să-mi fac viața. Lasă-mă cu prostiile astea, pisi. O las.  Îi zic că mai bine să mai râdă un pic.  Să nu mai vorbească ca toanta. Trotilul ne-a bulit, în trotil ne cântăm refrenele. Bani. N-am bani. N-ai ce să-mi dai. Ceva frumos și bun tot am. Mă cac pe bunătatea ta.

Mai bine tace, mai bine mă lasă să o ating, așa urâtă și slabă cum e. Fata asta de noapte pe care n-o s-o mai văd niciodată.
(Livia Ștefan)