Îmi place la nebunie, atunci când o rănesc, când o fac să se simtă înfrântă prin trucuri mici și teste subtile, că ea consideră ca proasta că e total vina ei, că nu e un om suficient de bun, că nu e capabilă să demonstreze neîncetat cât de sus se poate ridica, peste puterile ei, sau cât de mult se poate transforma pentru mine în cu totul și cu totul altcineva, în orice îmi doresc eu, chiar și într-o vânzătoare de week-end la o tarabă ambulantă. Nu că asta ar fi o meserie înjositoare. Dar vreau să o înjosesc pe ea. Ar face cu dragă inimă orice, așa de orbită e și îmi place puterea asta, curge prin mine, mă electrizează, mă face să mă simt mai viu decât orice altceva. Ea e produsul meu, mai importantă decât orice creez, pentru că ea mă va hrăni și adora, și ea mă va întreține pe piedestalul ăsta de zeu. Știi, cum le taie mamaia aripile rațelor, la țară. Și ele stau închise în țarcul ăla, deși instinctul le zice că ar putea să fie în altă parte, cu trupușoarele alea greoaie și cururile lor mari, că ar putea să zboare, așa le zice instinctul, chiar dacă sunt doar niște saci de cartofi. Dar ele măcăne ca tâmpitele și îi dau de zor cu înghițitul lacom al tărâțelor amestecate cu frunze de floarea soarelui sau trifoi tocat, se bălăcesc un pic într-o flegmă trasă de ploaie și aia e. E tare de tot, omule, îți spun! Un experiment a-ntâia. Să iei un om inteligent și să îi fuți creierul, îți spun, mă inundă o adrenalină mai ceva ca atunci când mă dau cu placa. N-aș fi putut ajunge atât de puternic dacă nu ar fi fost atât de copleșită de propria ei viață de căcat, cu toate basmele alea ratate, spuse de ordinari pentru viitorii depresivi cronici. Dar să am norocul ăsta chior să mă iubească, e fabulos! Nici plastilina nu e așa maleabilă ca toanta asta. Fii atent: i-am tras un pumn în cap serile trecute, nu mai știu când, că mă cam cherchelisem. Ce zic, eram rangă. Și mi s-a părut o idee bună s-o fac puțin pe agresivul. Știi de faza cu sindromul Stockholm, nu? Am avut impresia că, infiltrând teroarea asta, între noi o să fie și mai mișto. Și pe plus pentru mine. Deci i-am futut un pumn și pe urmă am târât-o un pic prin casă și am împins-o în mobile. I-am urlat că ea mă provoacă. Săraca, făcuse niște ochi de zici că era o văcuță. Cum? Mă întreba îngrozită (ah, ce sentiment să vezi o față împietrită de groază), cum te-am provocat, că eu… n-avea cu cine continua, n-o lăsam să vorbească – ffff important pasul ăsta: să nu o lași să vorbească, să nu se dezmeticească. Cea mai bună strategie e să pleci fix în momentul ăla. Trântind chestii eventual. S-a întrebat toată noaptea cu ce a greșit, îți dai seama. Haha! Pe urmă i-am făcut cadou o perioadă romantică, în care o sorbeam din ochi și așa. Căprioara. Pe la spate, făceam mișto cu oricine apucam de ea. Le turnam povești despre cum e, despre ce a făcut sau n-a făcut. Carismatic, cum mă știi, pasional. Până într-o zi, când s-a scăpat o idioată cu care o bârfisem și i-a spus, foarte contrariată că: băi, dar în ce hal poți să râzi! Și eu care credeam că ești ultima depresivă și tristă de pe fața pământului și că urmezi și tratament pentru asta. Atunci au apărut fisurile în imaginea pe care i-o construiam pentru ea, pentru tot restul vieții ei. O îndobitocisem într-atâta că am ajuns și eu să cred scornelile alea pe care le imaginam despre ea. De fapt, asta e cel mai important. Nu poți construi o minciună perfectă dacă nu ai toate detaliile cu care să o îndopi. Era cel mai esențial detaliu ăsta, să cred până și eu ce debitez. Ajunsesem să nu mai deosebesc omul real, fata aia superbă și vioaie de care mă îndrăgostisem. O vedeam ca pe ultima boarfă, cretina. Mai mult, pentru că avusese o existență destul de traumatică, mi-am inventat și eu niște suferinte, niște traume d-astea, că tot e la modă să o arzi așa. Deci am inventat povești care să o doară, să îmi dăruiască necondiționat toată empatia ei imensă. Numai că e un teatru pe care trebuie să îl susții și, inevitabil, uneori mă întreb dacă eu chiar am trecut prin toate căcaturile alea. Nu mai mult de 5 minute, totuși, haha. Am reușit s-o fac să ajungă o caricatură de om, frate, îi dădea telefon lu’ mă-sa să o întrebe dacă e un om bun sau rău. Ajunsese să mă plictisească însă. Treaba chiar mă enerva. O băteam de draci pe bune, nu mai aveam nici un fel de amuzament în asta. I-am urlat să se sinucidă, în pula mea, și să termine cu nefericirea curului….
– A propos, Adi, scuze că te întrerup, tu știi unde te afli acum?
– Păi, în parc mă aflu, deși e un parc mic și căcăcios, în care simt că mă sufoc naibii…
– Eu știi cine sunt?
– Pffff, am uitat cum mi-ai zis că te cheamă, da’ eu nu prea le am cu numele, haha.
– Sunt doctorul tău. Ești în curtea spitalului psihiatric. Ești pacient aici, Adi, nu îti amintești cum ai ajuns aici? Ai încercat să te sinucizi. Toată povestea pe care mi-ai spus-o acum ți s-a întâmplat ție. Prietena ta ți-a făcut ție tot ce mi-ai povestit tu că i-ai fi făcut ei…
– Asemenea oameni nu merită să trăiască, îti spun, nici milă nu merită dacă sunt așa de slabi și oricine poate să le fută mintea, era un om chinuit, un monstru lobotomizat, nu era bună de nimic și nu regret că s-a sinucis.

(Livia Ștefan)