Zi. senin. Vânt slab. Câţiva cumulus în depărtare. Pe o câmpie care păstra încă urmele unor foste războaie, cu iarba iţindu-se zglobie şi crudă printre şi peste rămăşiţele ruginite ale unor baroase, alerga tânărul Arsenal, total nebun, cu pletele încâlcite şi pline de mărăcini, ocolind cu chiot componentele răşchirate ale jucăriilor de artilerie. Alerga în fruntea unui convoi funerar urlând:  Saaaalpeeeetruuuuu, Saaaaaalpeeeetruuuuuu! În urma lui, preotul se întreba în barbă dacă salpetrul are vreun miros au ba şi dacă a folosit la WC, pe post de hârtie igienică, caietele scrise la cursul de chimie extraşcolar, în care notase reţetele artificiilor şi cernelii invizibile. Procesiunea se îndrepta agale înspre ocean, mirosea a alge, şi a crustacee, şi a putrefacţie. Se scrâşnea intens din dinţi. Furnicile îndoliate se opriră la poalele colinei, să-l aştepte pe cel ce cobora agale. Cel ce cobora agale era William Wallace, deghizat în gladiator. Avea privirea senină şi uşor ironică. Își ţinea neglijent mâna la centură. Când termină cu coborâtul, îşi scoase sabia şi abordă pieptiş câteva babe care se moşmondeau pe urmele celorlalţi:

– By God, tell me you’re not fuckin’ English, you bloody bastards! I’ll rip your heads off, you dirty rags. You’re not allowed to blabber fuckin English on my land!

– No, Sir, no, we’ re not English people and we don’t understand a word in English. See, we’re from Romania. We are attending a funeral, the death will soon come, if you care to join us, do come along, mate!

– I see no coffin… no dead people…

– Soon, pretty soon. They’ll be very dead, very soon. We are prepared. See? We destroyed the fuckin’ brigde. Şi-şi dezveliră în rânjet-evantai protezele de aur, şi fiecare dinte sclipi intens spre Wallace. Trei indexuri zbârcite şi pătate se îndreptară în zare, unde se vedea un punct care înainta aiurea.

Printre noroaie, necheza haotic o Dacia 1310 roşie. La volan, un bărbat care purta o căciulă pestriţă din blană de iepure sau capră. Era impasibil. În dreapta lui, o fetiţă care-şi frământa compulsiv pliurile fustiţei albe cu trandafiri mari, roşii.

– O să-ţi arăt cum murim – fii atentă, zise bărbatul impasibil, fără să-şi întoarcă faţa către fetiţa compulsivă şi apoi tăcu iar, sub căciula lui din blană de iepure sau capră.

În momentul ăla, din mulțime o rupse la fugă o tânără femeie. Trecu de porţiunea mocirloasă înspre liziera care începea timid la marginea unui teren plantat cu cartofi. Merse puţin prin boscheţi, până găsi luminişul. Ridică apărătoarea de camuflaj şi porni fogger-ele. Aşteptă până ce gheaţa carbonică îşi făcu viaţa şi înceţoşă tot luminişul şi abia atunci înaintă spre banca de marmură – model antic, îşi desfăcu câţiva nasturi de la cămaşa albă şi aşteptă iar, în jurul ochilor formându-i-se cearcăne adânci şi vineţii. Era aşa de linişte că se auzeau buştenii plutind în derivă pe Mississippi şi picuri mari prelingându-se greoi de pe frunze. Se schimbau anotimpurile, dar ceaţa nu contenea. În sfârşit, a venit el, strivind frunze uscate şi vreascuri sub tălpi. Şi ceaţa îi ascundea ochii. Câteva șuviţe de păr s-au aplecat peste creştetul ei. I-a mirosit ceafa, şi-a lăsat mâna dreaptă, șubrezită, să alunece înspre sânul ei stâng. Pentru că el a stat numai în spatele ei, nu l-a putut privi. Era ţintuită de bancă şi nu, nu avea voie să se întoarcă. Ştia regula. Nu a cunoscut niciodată nimic altceva din el în afară de mâna lui dreaptă. Mai precis, doar atingerea mâinii lui. După ce i-a şoptit ce avea să-i transmită de data asta, a plecat, fără să o mai privească. S-a ridicat şi ea, obosită, cu cearcăne și mai adânci, îmbătrânită şi singură. A stins aparatele de ceaţă şi a plecat. Hățișurile se îndesiseră și ea mergea din ce în ce mai greu și orbea. Când a ieșit din întumecimea pădurii în plin soare, redevenise copil. O ținea de mână un cerșetor zdrențăros. I-a ridicat fustița albă cu trandafiri mari, roșii. Pulpele erau zgâriate și sângerau, și picioarele cu totul s-au înnegrit brusc. Răpciugosul i-a zâmbit compătimitor și a acoperit-o cu o mantie imensă, roșie. I-a zis: curând. Apoi și-a scos o concertină din sân și a urmat-o peste câmpuri, printre bolovani ascuțiți și ierburi din ce în ce mai înalte, cântându-i  melodia șturlubatică de circ pe care năvălesc clovnii în arenă, amestecată cu Se dire adieu. Saaaalpeeeeetruuuuuuu! Se auzi din cer, Saaaaaaalpeeeeeetruuuuu!

(Livia Ștefan)