Dacă un extraterestru insomniac s-ar uita acum, fix în momentul ăsta, pe o hartă, cu google earth, dacă ar da peste drumeagul ăsta bolovănos şi prăfuit, strivit între un lan de porumb şi o lizieră care se aruncă în mare, ar vedea 3 creştini într-o maşină. Creştini drogaţi. Probabil ar râde dar, mai mult ca sigur nu ar observa, pentru că e prea mic, negru şi urât, cel mai tripant personaj din peisaj, total insignifiant pentru lentilele satelitului. cel mai tripant personaj e un dihor care aleargă în faţa maşinii. Ar putea bine-merci să se arunce dracu în boscheţii de pe marginea drumului şi ar scăpa de nenorociţii ăştia care-l urmăresc, cu toate geamurile lăsate, ţipând, aplaudând ca nişte oligofreni şi trăgând ca nişte imbecili dintr-un joint (de la care ar putea foarte bine să zacă o masă de 10 persoane, plus chelnerii şi patronul bodegii, dacă ar sta şi el pe-acolo, ca atâţia alţi  patroni de birt, să-şi supravegheze afacerea, să vadă cine ce mai serveşte şi să îşi fiarbă angajaţii sub privirea aia de uliu). Deci: dihor. Tripant.  Retardați. Pentru că în viaţa noastră nu văzuserăm meclă de dihor. Era dezvirginarea supremă a retinelor. Dihor. Cine dracu i-o fi găsit numele ăsta?  Mai ales că era prost ca noaptea. Ca noaptea în care tocmai ce ne rătăceam. Şi ca noi 3, de altfel. Cam aşa am intrat în Bulgaria atunci.

Porumb, pe urmă floarea soarelui. Beculeţe roşii, ochi de dihor speriat. Mori de vânt imense, risipite pe faleză. Farurile aruncate ca nişte plase de peşte peste cataroaiele care se aglutinau cu chiu cu vai în ceea ce oamenii numesc drum. De ţară.  Nişte râsete şi o mireasmă fermecată de carne friptă veneau din pădurice, intrau în cutia noastră de tablă argintie și spărgeau bariera panicii. Care panică? Ce panică? N-aveam treabă. Râdeau ăia, râdeam şi noi. Şi nouă ne era foame. Dar muiştii ăia nu ne-au oferit decât instrucţiunile pe care le-am cerut să ajungem înapoi la plaja Nirvana şi friptură neam. Îşi pierduse un bou cheia de la maşină în iarbă, mai bine nu-i ziceam nimic, numai aşa, de-al dracu. Dacă eram gravid, aş fi putut muri acolo, în chinuri imense, noroc că eram bărbat şi nu puteam procrea în halul în care o fac căluţii de mare.

Am găsit Nirvana, noaptea senină, catraliardele trilimilibiliardele și de stele şi clarul de lună promise în prospecte. Şi un vânticel. Unica terasă încă mai găzduia vreo 5-6 distruşi care se bălăngăneau pe bumţi-bumţi. Am parcat sub un copac, într-o baltă de pişat. Am mai făcut un joint pe suport de ceva literatură bună, am luat sticlele cu alcool şi hai, la curul gol şi-n apă. Plină de căldură şi fiinţe bioluminiscente ne-a luat marea-n ea. Noctilucii m-au ciupit imediat de picioare și de cur, dar eram prea dat pe spate şi prăjit ca să mai comentez. Îmi plimbam mâna printre ei şi credeam că plutesc ca planctonul şi eu, pierdut în universul ăla imens și lichid, râgâind sub privirile unui agent extraterestru care mă spiona din cauză că avea dereglări nocturne.

Pe mal se zbenguiau fetele, pasau sticla, mahoarca, striveau scoici. Aveam uppere, aveam niște bromo-dragonfly și iarbă extra, ciuperci de puteam s-o ardem prin eternitate, puteam să prizăm băutura, să ne prizăm mizeria dintre degetele de la picioare, orice am fi făcut, am fi făcut, dacă ar fi fost altfel și așa a și fost. Trei zile de drogangeală și muzică haotică. De-astea de-ți mută sinapsele într-un hamac agățat între genunchi, de nu știi cum să te mai piși altfel decât prin toți porii. Plesnind de fericire. Sau pe panică. În eranţă. Cu de toate.

– Vladimir, eşi acas’ şi hai să dansăăăăăm cu pastilaaaţiii!

– Taci, făi, nebuno, dacă mai sunt români p-aici?!

– Mă piş pe ei, ce mă’ nteresează pe mine? Dansul, dansul, e normal la vârsta mea, dansul, dansul, e normal, e normal, e normal în pula mea!

– Ahahahaha, ce mişto e când pleci cu circul, nu te plictiseşti, să moară zgarda!

– Și-am zis verde sălvioară, Mărieee și Marioară, cocaina este rarăăă, heroină mă doboară, dar de-ai ziiiice dumeataaaa, numai iarbăăăă aș fumaaaa, măi

Aşadar, am plecat toţi 3, am spart zidul plictiselii cetăţeneşti şi am tulit-o canicular spre alte zări şi mai caniculare. Ne-am aprovizionat cu substanţe drăgălaşe, plus băutură forte şi am zis aia e. În mintea mea nimic, nimic plănuit, doar să poftesc eram în stare, să poftesc, să salivez şi să savurez. No matter what. Normal că mi se rupea de ziua de mâine, era şi cazul să învăţ să trec şi prin asta. Să mă doară-n cur. Pe toţi ne durea-n cur. De exemplu că ne rătăceam. Că era să picăm de pe faleză cu maşina, la ce beznă era şi la câte bălării mascau sfârşitul drumului fix în buza hăului. Eram sub influenţe etilice şi narcotice şi, mai ales, cel mai mişto, eram sub influenţa unui dihor care alergase în faţa maşinii ca un apucat, săracu’. Noaptea era adâncă şi neagră, adâncă şi neagră, black night, blackest. Aveam mâna prăbuşită în poală, mă uitam la ea şi aveam sentimentul ăsta bizar, de decorporalizare. Şi râdeam ca paranormala. Eram total sub vraja luminiţelor roşii ale morilor de vânt. Până la urmă, din film în film, m-am trezit că ne-am oprit într-un loc din care veneau nişte voci şi un puternic miros de grătar, de ne ploua în gură. Am cerut indicaţii şi am mai rătăcit o vreme, da’ am găsit plaja cu pricina. Am parcat, am mai trosnit un cui, mi-am luat sticla cu tărie în sân şi ne-am împiedicat înspre mare. Era frig şi deja dârdâiam. Vladimir a intrat în apă şi a urlat că e caldă şi că-l muşcă nişte licurici de buci. Muzica de la singura terasă-discotecă de pe plajă venea în valuri. Venea, se retrăgea, iar venea, iar se retrăgea, o ameţeală horror, m-am dezbrăcat şi am zis hai să dansăm, opăriţilor, siniştrilor, noi şi drogaţii ăilalţi, pastilaţii curului, ieeeei şi ăştia doi râdeau de se căcau pe ei. Şi pe urmă-n apă, era caldă, caldă ca un calorifer, ca un trup  care se încolăceşte în jurul tău sub pături şi te adoarme, că pitonul nu e cald, de exemplu, şerpii sunt reci, marea nu era şarpe, era o gagică fierbinte, şarpe era vântul ăla în care clănţăneai dacă ieşeai afară, aşa că n-am ieşit. Am zis că vreau să arăt ca un castravete murat, ce pixu’ meu. Nu ştiu cum am ajuns în cort, ştiu doar că m-autrezit două jeturi de urină sincron. Nişte unii se pişau pe cortul nostru. Am adormit la loc. Lemn.

– Băi, ne căcăm şi noi azi?

– Da, da, hai la terasa aia cu magazin şi mochetă verde, e cea mai baie din tot locu’

– Ne spălăm şi pe dinţi

– Ar trebui faza asta s-o băgăm într-un ghid turistic pentru scatofili. Prezentare pps cu titlul A shit called merde. Doamnelor şi domnilor, stimaţi turişti trişti, puteţi merge la restaurantul cutare dacă vă trece o căcare.

– Căcat happens numai acolo

Asta a fost prima discuţie aproximativ serioasă pe care am purtat-o sau pe care o ţin minte. Sedaţi, bronzaţi, mahmuri, unii dintre noi constipaţi (io), ăilalţi doi plesnind, ne-am urcat hoiturile la bord, engage, târâş-grăpiş prin unsoarea dimineţii, pe drumul ăla infect, zgâlţâindu-ne înnebunitor, creieri terciuţi. Dacă mă întrebai la ce mă gândeam, ei bine, nu mă gândeam la nimic. Vladimir se lăbărţase pe bancheta din spate, belfer mafiot, io pusesem nişte muzică pe telefon, carevasăzică ascultam chestii energice, simple minds, savages, frumos, frumos, nu tu gusturi de căcat, Maria ba conducea, ba nu ştiu ce făcea

– Bă, să luăm ciumpercile, să facem fericire

– Să facem, să facem, să dăm şi la amărâţi

– Să fie bine ca să nu fie rău

– Prea multă scârbă şi dezgust în lumea asta, în pula mea, poluarea minţii umane care nu ştie decât să treacă peste tine cu automotivaţionalu’ de cinci tone şi să te facă praf, că eşti gunoi menajer dacă n-o arzi pe hiperautomotivaţionalu’ pizdii mă-sii, ia să purcedem noi la reintegrarea gunoiului în societate că multă lume necăjită, sufleţele zdrobite şi chiloţi uscaţi de la lipsa pasiunii, să le arătăm noi lor cum se face viaţa

– Hahahaha

– Hooohooohooo

– De unde le scoţi, frate

– M-am supărat, ia mai dă-i dracu de distruşi

Toate amestecate în minţile noastre, sau cel puţin a mea, la cherhana nici picior de pescar, fetele erau pe val, nu ştiu de unde aveau atâta energie, probabil prizaseră ceva cât eu dormeam, am ajuns, ne-am trântit rucsacii pe scaune, roiau pescăruşi dincolo de ţipla de prost gust care ţinea adăpost pe o latură a terasei, nu mai puteam, dacă nu mergeam la budă mai repede plesneam acolo, am lăsat-o pe Gigi la masă, că şi-aşa era constipată, să ne ia nişte beri reci şi, în drum spre baie, am auzit-o comandând pe româneşte ceva de genul

– Scuzaţi-mi-o, vreau şi io o cafea, şi hai mai cu talent, gagicătă, stau 7 ani după dumeavoastrătătă

This is Sparta! Era total dementă, ce era la gura ei, uneori ţi-era ruşine s-o scoţi din casă, da’ mergea la distracţie. Când m-am întors la masă, deja băuse jumate din berea Mariei şi atenta şi la a mea, că cică avea mai multe bule

– Şi? Te-ai căcat? Te-ai frezat, te-ai periat?

– Mda. Maria?

– Încă n-a venit, da’ uite c-a venit vifi-ul, ia să vedem ce mai zicce feisbucu

– Ia

– Zice o lae, numai proşti, stai să le pun o melodie

 

Am tras din pişvaiţeru’ Mariei şi pe urmă m-am abonat şi la sticla lu’ Vladimirescoviciu, că părea mai generoasă, mai carbogazoasă, cafeaua mea era cam nasoală şi rece, mă apucase lenea, somnul, plictiseala şi toţi dracii cât i-am aşteptat pe-ăştia doi să se cace. Am fumat vreo 8 ţigări, am privit în zare, prin plasticul idiot pe care capetele alea seci îl întinseseră pe post de geam. O lume înfăşurată în folie alimentară. Am înjurat chestii, trestii până când,  în sfârşit, a apărut ăsta de la veceu. M-am relaxat, am plutit în balta mea lenevoasă. Am mai aprins o ţigară.

– Băi, da’ totuşi, Maria o fi bine acolo, stă cam mult

– Eh, se screme mai intens, ce-oi vrea, lasă panica, nu intra-n filme d-astea

– Poate te duci şi tu să vezi ce e cu ea

– Mai fumez o ţigară, stai să ascult cântecu ăsta şi mă duc

 

Lumina obscură, spre beznă şi nici un sunet nu se auzea, nimic. S-o fi dus la magazin. La magazin nu era. S-o fi dus la maşină. La maşină nu era. Ce dracu, se ţine de glume proaste? Teroristu’ de Vladimir îmi băgase panică în cap, aşa că am început să mă panichez. Unde-o fi plecat asta? A plecat şi ne-a abandonat aici, la mila comunistelor ăstora aroganțe, ale căror priviri te flegmează fără jenă, rapandulele dreacu, cu mâncarea lor uleioasă de gât cu tot.  M-am întors în baie, să mă spăl pe figură, am bâjbâit pe-acolo ca orbetele. Un firicel de vocea îngăima ceva. Creepy stuff.

– Ajutoooor! Daţi-mi şi mie nişte hârtie igienică, vă implor…

 

Dacă vreţi să vedeţi un om desfigurat, cu psihicul făcut muci, ei bine, puteţi să îl trimiteţi într-o călătorie la capătul căcării. Experimentul Căcarea lumii în patru’ acte, s-ar putea numi. Dacă staţi să vă gândiţi un pic, sunt mulţi disperaţi pe care-i apucă căcarea când le e lumea mai dragă şi, de fericire că au găsit o budă disponibilă, se aşază pe tron şi-şi văd de treabă fără să fi verificat înainte dacă există sau nu hârtie igienică. Ce te faci? Ăsta e testul suprem. Ce supravieţuire pe o insulă pustie? Ce emisiuni cu băieţi şi fete care-şi testează limitele? Ăsta e adevăratul test. Cu ce te ştergi? Cât eşti de inspirat, cum te adaptezi şi readaptezi, cum manageriezi situaţiile de criză căcăcioasă – asta ar trebui să te întrebe la interviu la corporaţie, în loc de unde te vezi peste 5 ani? şi cum te descrii ca om?

Am fost total speriată de moaca Mariei. Am încercat să îmi închipui ce pula mea a simţit cât a stat încuiată acolo, prizonieră într-un veceu dintr-o ţară străină, cu doi prăjiţi futuţi cărora puţin le-a păsat de ce dracu întârzie atât de mult şi care acum se holbau la ea cu feţele alea buhăite, fără să priceapă de ce dracului nu s-a şters cu pantalonii pe care şi-i lăsase în vine.

 

Şi, când ne-am întors pe plajă, am descoperit că se mai pişase cineva lângă cortul nostru şi îşi lăsase şi chiloţii mărturie. Probabil că nu avusese hârtie igienică. Am constatat că era o fetiţă, din cauză de formă şi mărime lenjerie care zăcea acolo ca  mărturie mototolită. Analizată din punct de vedere al selecţiei naturale şi rezistenţei psihice în situaţii critice, pişăcioasa asa mică excela în calitate supravieţuitoare. După ce i-am zis ceva de dulce, am decis unanim să o căutăm şi să o angajăm.

(Livia Ștefan)