E o chestie, aşa, la un moment dat, se declanşează ceva în exterior şi abia atunci începi de fapt să trăieşti. Timpu de dinainte se poate numi copilărie şi aparţine unui alt univers, cu alte reguli, asta e clar pentru toată lumea. Un haos frumos organizat în care o arzi până în momentu ăla. Şi aşa a fost. Pac. Martie, a crăpat taică-miu, pac copilăria un şut în cur, ia, hai, marş afară şi vezi-ţi de ale tale.

Şi aşa am intrat în alt haos. Haos că nu mai pricepeam nimic. Şi aşa a-nceput. Fugeam noaptea d-acasă. Nu că aş fi ştiut unde mă duc, da puteam să mă duc oriunde. Şi nu că atunci ar fi început brusc haosul, de fapt, el s-a infiltrat mai devreme. Când eram şi mai şi mai şi mai copil şi căutam noaptea chiştoace. Prin curte, şi le găseam. Ba cu găinaţ de găină, ba cu nămol, ba cu nisip, ba strivite aşa, cu duşmănie, de nu mai adunai decât nişte biete scame. Şi p-ormă mă uitam la stele. Contemplam. Stăteam cu curu pe un scăunel d-ăla cu trei picioare. Trăgeam din chiştoc şi contemplam la stele. Şi dacă apărea vreun gândac prin curte, mă căcam pe mine de frică şi mă întorceam în pat. Toată lumea sforăia. Erau mai mulţi în casă pe atunci şi toţi sforăiau. Mai şi fluierau. Mai tuşeau. Câteodată îl auzeam p-ăl bătrân că iese să se pişe şi mă umfla râsu’ când dădea drumu la jet. Şi d-aia mă trezeam mereu târziu, că pierdeam nopţile aiurea. Şi aia bătrână bănuia c-am gălbinare. Dormi prea mult, făi, maică. Lasă, bre, că e copil, ce-ai vrea să facă? Las’ să doarmă, că pă urmă vai de capu lor.

Aşa. Anu ăla am aşteptat vacanţa. Nu mai ştiu în ce fel am aşteptat-o. Dacă erau zile vesele sau triste? Nu erau. Erau doar una după alta. Şi atât. Şi s-a făcut vară. Am zis că tre că dezvolt haosu ăla de-l începusem. Avem ţigările mele de-acum. Fumam Carpaţi, era o mândrie să ai tu pachetu tău de Carpaţi, să foşnească-n buzunare, să bagi mâna şi să se strângă ţigările una-n alta, ca nişte iezi, sau pisoi, sau alţi pui de animal speriaţi când tragi de pachet să-l scoţi afară. Şi, la-nceput, ieşeam aşa, doar ziua, până-n sat. Cu copiii. Mâncam mere, corcoduşe şi caise, adică borbotine d-astea verzi, jucam v-aţi ascunselea şi băteam mingea sau ne băteam între noi. Am învăţat să faultez, să dau la gioale. Am învăţat şi să merg pe bicicletă. Sau asta a fost mai nainte? Nu mai ştiu. Da p-ormă am văzut că nu mă satur. Se însera, trebuia s-ajung acasă, la raport. Şi nu mă săturam, părea c-atunci începe chestia, de fapt, când plecam eu. Şi am început aşa, că n-aveam de ales, ceva dicta în mine să o fac şi am făcut-o şi-am început să ies şi noaptea. Nu mai era aşa vânzoleală-n casă. Se duseseră vremurile alea şi nici nu bănuiam ce-i aia liniştea pe care-o fac în urma ălora plecaţi ăia rămaşi, puţini, decât atunci când am simţit-o prima oară cum apăsa. Apăsa ca dementa în ceafă, parcă să-mi rupă capu, nu alta. Aşteptam s-adoarmă baba. Şi, când începea casa să duduie şi marchiza să fluiere, deschideam ferestrele. Şi-au dat drumu greu, nu erau dresate, cercevelele gemeau, părea că şi chitu se pune contra, cârligu trebuia să împingi în el ca la balamuc, n-avea rodaju făcut. După chinu dracu, gâfâind de stres, mă căţăram de pe noptieră pe pervaz şi săteam aşa un pic, ca maimuţa-n aşteptare, cu urechile ciulite, pierdusem şirul sforăitului. Da baba mai făcea d-astea. Se oprea brusc din trasu la aghioase de zici că murea, dracu. Şi p-ormă se pornea iar, c-un horcăit de ţi se urca sângele-n cap de nervi, trezea şi tractoarele de pe câmpuri şi animalele se speriau în grajduri. E, şi-am stat până s-a pus iar pe grohăit şi am sărit pe geam. Piatra de sub tălpi era încă uşor călduţă, de la soare, pământu la fel, doar iarba se-ncărca de ceva abur răcoros. Nu ştiam aşa bine terenu noaptea. Adică ştiam doar porţiunile pe unde tot căutam chiştoace, da restu curţii mai puţin, doar pe lumină, când ştii că acolo tre să ocoleşti un bolovan, un căcat de câine, un furtun. Ei, ale dracu, sughiţau toate sub mine şi în jur, toate, şi mă-mpiedicam ca gloaba în toţi bolovanii. Mai eram şi desculţă, că mi-era că tropăi ca animalu dacă umblu în adidaşi, că târşâi prea rău în papuci, ca handicapata, doar mă ştiu. Şi-mi intra câte-o pietricică-n călcâi de mă pişam pe mine. Da nu ţipam, tăceam ca hoţu. Şi o porneam prin vie, nu vedeam furtunu, mama lui să fie de nenorocitu dracu, că era să-mi rup şi gâtu. Foşgăia via cu spume. Zic, ce dracu fac io, unde pula mea mă duc? Mă opream, mai culegeam nişte cârcei şi mestecam la ei şi mă mai liniştea gustu ăla acrişor şi mă uitam la stele şi roată la curte şi dădeam cu privirea-n albeaţa gardului şi parcă mă chema, al dracu, aşa că m-am dus. M-am uitat stânga, dreapta, casa se zguduia bine, n-aveam stres că se trezise baba. Pe drum nu trecea nici câine, nici beţiv, nimic, aşa că am sărit. Mânca-ţi-aş, păi ce libertate dă atunci peste tine! Zici că te-arunci cu paraşuta, deşi nu ştiu cum e să te-arunci cu paraşuta, da aşa trebuie că este. Eram şi eu un Huckleberry Finn, ce mama dracu! Ah, dacă ar fi fost domnu Huck Finn iubitu meu! Era singuru băiat de care-mi plăcea. Cel mai mult îmi plăcea. Îmi închipuiam că vine şi plecăm pe Dunăre cu-o plută făcută de noi. Am fi avut un stoc generos de ţigări şi ne-am fi luat şi-un pui de câine şi-un motan, să le prindem peşte şi să-i îmbuibăm. Aşa… m-am uitat la nişte nuci, la cer, la cum mai sclipea câte-un ciob pe drum. Mi-am scos chibritu şi am aprins cu imensă bucurie un Carpaţi, mi-am pus adidaşii şi am luat-o spre sat. Nici nu se ridica prafu-n urma mea, aşa uşor mergeam.

Aşa a început. Un milion şi una de nopţi de fugit d-acasă. Mare lucru nu făceam eu nopţile alea. Doar că eram liberă şi libertatea asta era mare lucru pentru un copil. Mă duceam la heleşteu şi înotam şi, doamne, ce caldă era apa. Ca o catifea neagră era de moale şi caldă şi blândă. Împuţeam totu a baltă p-ormă, acasă, da nu ştiu de ce, nu s-a prins nimeni niciodată.

Mă mai duceam la discoteci. Aveam două. Una-ntr-un sat, alta-n alt sat. Mergeam de nebună pe şosea, sau pe drumuri lăturalnice, întunecoase, pe unde nu se vedea nici luna de atâţia pomi. Mă mai duceam pe lângă cimitir. Mă duceam pe câmpuri. Doamne, nu mi-era frică nici de dracu, nici de mă-sa şi nici de tac-su lu dracu. Umblam teleleu şi fumam. Şi niciodată n-am păţit nimic rău, da nimic. Şi, pe unde ajungeam, mă uitam mereu după stele şi lună, mai ales după lună, parcă aşteptam dracu ceva de la ele. Asta-şi închipuiau ele. Eu n-aşteptam nimic, doar îmi bubuia pieptu şi sufletu-n mine de fericire. Umblam şi contemplam şi fumam. Stăteam la bârfe şi beam cu beţivii puţin mai mari ca mine şi cu fetele care erau lăsate să piardă nopţile p’afară, că oricum erau la vârsta măritişului. Când am crescut mai mult, după ce-au trecut primele veri de strigoială, mi-am adus şi eu gagiu meu acasă. Tot aşa, noaptea. Stătea puţin, p-ormă pleca. Ca hoţii. Cel mai mult îmi plăcea când ploua. Atunci nu prea mai fugeam, bântuiam prin curte, pe sub streşini, pe sub pomi. Stăteam pe prispă şi băgam ţigări la greu. Şi venea ăla şi era mişto să vină şi să plece aşa, pe ploaie. Nici nu prea vorbeam aşa, mai mult tăceam. Şi să mor eu de nu era cel mai mişto să vină şi să tacă p-acolo cât ploua şi p-ormă să se care dracului.

Nu prea gândeam în nopţile alea. Niciodată n-am făcut-o. Era de-ajuns să miros aeru şi toate buruienile, viţa de vie, câte-o balegă pe drum, balta. N-aveam frică, pentru că nu gândeam. E mai uşor să nu-ţi pese de curaj sau chestii nasoale când nu gândeşti. Pur şi simplu faci ce ai dracului de făcut, ce-ţi spune instinctu. Şi aia făceam. Umblam ca somnambulii. Ca o stafie. Da una fericită că poa să se învârtă peste tot, adică fără să o apese obligaţia că tre să bântuie pe careva. Dacă ţi-e de curaj, atunci te haleşte frica. Aşa, nu te gândeşti şi aia e, nu te mai caci atâta pe tine. Faci ce simţi tu că te face fericit. Orbeşte. Nici nu îţi dai seama. Nu aveam frică, nu aveam curaj, nu aveam ruşine. Şi p-ormă am pierdut toate astea. A mai venit martie brusc c-o nenorocire. Şi s-a schimbat totu, totu. Şi p-ormă, iar, alta. Alt martie căcăcios şi iar ia-o de la capăt cu alte zile şi alte nopţi în care trăieşti altfel, din ce în ce mai dubios şi mai sinistru. Şi p-ormă alt martie. Şi uiţi de nopţile alea frumoase. Trăieşti cu nebunie, cu tot ce ai tu. Şi p-ormă pierzi cumva şi nebunia aia dementă şi tot ce eşti. Îţi dai seama că faci un lucru şi că eşti liber şi, la un moment dat, te duci dracu. Şi te caci pe tine că trăieşti fără să mai ţii minte ce-ai trăit mai nainte, ca şi cum s-ar fi bulit aparatu, şi n-o să mai poţi să prinzi nimic, niciodată. Şi vin toate scursurile şi zoaiele zilelor şi nopţilor de om mare şi treci prin toate tâmpeniile şi atâta te-nnămoleşti că ai putea s-ajungi şi la balamuc. Şi uneori ajungi şi-acolo şi mai departe. Şi, p-ormă, când ai impresia aşa, că ai belit-o, că tot şiru zilelor şi nopţilor nu se mai merită, atunci poate că uiţi iar să gândeşti. Şi cre că aşa mi s-a-ntâmplat. Am oprit brusc gânditu, de fapt el şi-a băgat picioarele-n mine. A zis că tre să mă doară-n cur şi cu asta, basta. Şi aşa deschizi ceva ce ai închis şi, nu ştiu cum, te trezeşti că stai uneori mai târziu p-afară nopţile şi te holbezi la cer şi ăla la tine şi aşa, fără să gândeşti, te trezeşti că eşti fericit. Şi liber. Şi că nu mai tre neapărat să fugi, că poţi să mergi şi-ncet. Sau să stai. Pur şi simplu să stai. Şi că nu te mai caci pe tine că luna martie o să-ţi dea iar un şut în cur care-o să demoleze totu. Şi aia e. Stai şi fumezi cât trec gângăniile nopţii printre ierburi. Şi cre că tre să vină şi alţii după tine, să fii tu ăla care sforăie de se dărâmă şandramaua. Să vină, dă-i în mă-sa. Să fumeze şi să o taie pe geam. Să-şi facă viaţa.

(Livia Ștefan)