deşi e greu, al dracului de greu, pentru că eu mă simt ca un tată, mai degrabă, da, tată. sunt băieţoasă şi zgârcită cu dovezile de afecţiune. nu pentru că n-aş fi capabilă de aşa ceva, din contră, în mine numai erupţii de amploare (vezi Krakatoa). ci pentru că am deficienţe în a elibera sentimentele astea. drept să spun, mă cac pe mine de frică (ha!). simt handicapul patern, mă simt profund nătângă, stângace, ineficientă. corvezile codului de conduită părintească mă enervează de cele mai multe ori. tre’ să fii aşa, că altfel ce înţelege copilul ăla?! ce exemplu îi dai?! ş.a.m.d.

aş avea multe „infracţiuni”  la cazier: uneori sunt cu adevărat smucită, nerăbdătoare, plictisită de 586 întrebări/ minut, plănuiesc evadări din universul domestic tocmai de-aia, produc reguli cel puţin tâmpite uneori, am crize violente de nervi etc., plus că l-aș hrăni numai cu pizza și shaorma, și l-aș învăța să înjure și l-aș lua la serate cu gin și muzică în bucătărie. suficiente chestii de speriat copilul şi destule motive să-ţi poarte ranchiună.

deci mă pregătesc să fiu mamă. copilul meu s-a născut cu 21 de ani înaintea mea. m-a crescut pentru a o creşte eu după aceea. fiica asta a mea, atât de diferită de mine.

mă uit la fotografiile mamei, în sens contrar acelor de ceasornic. de la una de-acum, până ajung la aia în care ea e o buflea micuţă şi fălcoasă, cu breton şugubăţ. ia uite-o pe fii-mea, cu moaca aia încântată şi un pic obosită de la atâtea şi-atâtea distracţii venite cu bâlciul de Sf. Maria în oraş.

şi, în afară de pistrui şi un semn identic genetic, atât de diferită de mine. o femeie puternică şi iute. nu ca mine, moşmondită, picată-n reverii.

o văd cum se face mică de tot, o fetiţă speriată care s-ar ascunde repede după dulap, când am ieşiri mai fioroase sau căderi nervoase cu tremurături. şi, tot ca o fetiţă care nu ştie cum să-şi repare mama, un pic speriată de crizele mele depresive amărâte.

am început să sesizez deja cum vine aceeaşi întrebare de 2 sau 3 ori. şi mă gândesc la bunică-mea care le pune pe repeat de vreo 10 ori, cel puţin, dar ea e deja la grădiniţă.

cu groază şi emoţie mă gândesc la ce „şcoli” să-mi dau copilul și cum o să fac ca trenu-n gară când vine vorba de șpăguieli pentru cea mai bună atenție.

dar dacă o apucă și pe ea fugitul de-acasă nopțile? a, nu, că nu e băiețoasă. și nici nu trebuie să o târăsc nopțile de prin vreo tavernă.

da, da, cam multe socoteli pentru un părinte. mai ales pentru unul atât de diferit de copilul lui.

(Livia Ștefan)