Linia de cale ferată Giurgiu – Bucureşti este închisă de 10 ani deja. Zece ani. Mai mult, din 2013, nici până la Grădiştea nu mai circulă nici un tren. O situaţie cauzată, în ordine cronologică, de următoarele fapte: excavat cam ilegal dig Grădiştea + inundaţie + prăbuşit pod Grădiştea + lipsă fonduri reconstruire pod + monopolul firmelor de transport persoane Giurgiu – Bucureşti şi retur + neplata de către CFR Infrastructură a datoriilor pentru utilizarea infrastructurii (sic!).

Am ajuns să revăd peronul, clădirea, dealurile. Check-in, ce jale în Gara Daia! Stau înfiorată în locul decrepit şi trist şi o aud în cap, of, of, măi, măi, pe Maria Tănase blestemând: „trenule n-ai avea parte/ de şuruburile toate/ şi de şina de sub roate/ Mărioara lui Nenicu, măi, măi”.

şi o găsesc pe tanti asta (am uitat cum o cheamă):

– înconjurată de o şleahtă de câini

– sprijinită în coada unui mop

– bătută bine (vânătaie neagră ochi, echimoze pe braţe)

– cu cercei mari şi lanţ lung de aur la gât (galben + alb)

– pantaloni cu buline

– angajată să păzească gara, în ture (nu ştia pentru cine lucrează, care-i instituţia aia, dom’le, de la care primeşte salariu)

– să nu se fure

– ce să se fure? şinele? betonul?

m-am uitat peste câmp, prin vizorul camerei, am văzut o chiţimie de vară – semnaliza o pepenişte. şi noi am avut pepenişte o, doamne, şi noi am avut pepenişte. m-am uitat peste şine, iar prin vizor, peste pepenişte, hăt, departe de tot, m-am pierdut între câmpuri.

şi am găsit-o pe tanti asta (am uitat cum o cheamă), stăpână peste câini & boscheţi

• în ture de zi şi de noapte

şi parcă i-am zis să mă lase înăuntru, în gară. nu m-a lăsat. stătea acolo ca tuta, sprijinită într-o coadă de mop. avea aur la gât, cercei şi brăţară, părul vopsit, era Doamnă acolo, la ţară, la naiba în praznic, păzind nişte şine

• să nu le fure ţiganii.
• nu le fură ţiganii. statul le fură (fă, proasto ce eşti, îngrămădito)

Pepeniştea aia mă tot trăgea de colţul ochiului. Pe vremea tovarăşilor, ca să iasă planul şi chiar să fie depăşit, colectivizaţii stăteau cu curu’n soare pe câmpuri şi băgau pastile de otravă în găurile făcute de şobolani, hârciogi, cârtiţe. Cel mai iubit om în stat voia toate orătăniile moarte. Nimic nu trebuia să se împotrivească. Mai mureau şi oameni, bunică-mea de exemplu. De la otravă. Ea şi şobolanii. Şi hârciogii. Şi cârtiţele. În rest, oamenii făceau mişmaşuri, se descurcau şi inventau cum puteau şi ei, târau lădiţele cu struguri prin nămol, să atârne mai greu la cântar. Etc. etc. etc.

şi am găsit-o pe tanti asta (am uitat cum căcat o cheamă. Lili?). şi i-aş fi povestit chestii, în primul rând: eu credeam că gara se numeşte Plopşoru, nu Daia. şi că acu’ vreo 28-29-30 de ani, mamaia mea, Florica, mi-a dat ceasul ei de mână – Chaika (Чайка), bătea ascuns sub geaca bufantă priveam, mormăiam până când m-a tras mama de geacă şi mi-a tras şi o palmă

– vrei să te calce trenul, nebuno?! (pornise cineva trenul?)

 

i-aş fi povestit chestii lu’ tanti asta (am uitat cum o cheamă) dar era proastă ca noaptea. sau poate speriată, credea că

• suntem reporteri?
• nu suntem (fă) decât nişte unii, eu am crescut pe-aici, am venit să revăd locuri, chestii…

 

toxună. cred că de la bătaie (bătaia prosteşte) şi nici nu m-a’ntrebat, cum face tot omu’:

–          Tu a cui eşti?

–          Cu ce te ocupi?

–          Mă-ta?

–          Tac-tu?

– eu zic să rebotezaţi gara. s-o cheme Plopşoru.

Şi să se facă şi la noi chestia aia pe care o fac americanii, de-şi trimit scriitorii cu-o bursă de câteva luni să se plimbe cu trenul prin toată ţara şi să scrie.

şi am găsit-o pe tanti asta (am uitat cum naiba o cheamă. Georgeta? Doamna Georgeta, pardon, mă scuzaţi) cu ochii umflaţi (dormita înăuntru, bâzâită de muşte)

– tataie Marinuş era electrician la Bucureşti. făcea naveta. cu trenul, da, cu trenul. ne aducea halviţă roz şi ţigări de gumă.

şi mă uit la tanti asta (am uitat cum o cheamă. Doamna Cumva),

• paznic la gară

(paznic la gară, auzi!)

• io lucrez aşa, pă ture, da, da, io. și un băiat pă urmă
• ce se-aude, refac ăştia podul, aveţi idee? ştiţi ceva? că dumneavoastră staţi aici, poate ştiţi mai bine, eu la Bucureşti nu aud nimic. dar am văzut că au renovat Gara în Giurgiu şi mă gândeam că poate refac şi podul.
• nu reface nimic, nu ştiu, n-am auzit nimic. nu vedeţi, e lăsate să cadă…
• aşa e.
• dacă n-aş păzi aici, cre’ că ar şi fura
• io ştiu, nu ştiu ce să zic…

i-aş fi zis că ultima oară când am evadat din Giurgiu cu trenul aveam carnet de studentă şi am

fugit de gagiul cu care eram pe-atunci. în tren, în vagonul lung, cu banchete învelite în

muşama de-o parte şi de alta, mi-am băgat cercelul în nas. se uitau naveştii, deh, da’, na,

mergeam la Bucureşti, în Club A (care era încă ok atunci), unde l-am cunoscut pe Ninu – după

Gonzo, el a fost cel mai alcoolic mişto din viaţa mea – care mi-a tras o limbă peste cercelul

meu din nas, de nu mai ştiam cum să scap dracu’ de el. n-am scăpat. a doua zi trebuia să mă

văd cu un coleg de facultate să discutăm cursuri, chestii. şi-ăsta apare fix cu Ninu. cu mâinile

şi fruntea albastră de la gelul cu care mă dădusem în cap seara trecută, albăstrie deci, mahmură şi stupefiată, zic: de unde dracu’ l-ai găsit p-ăsta?! de unde l-ai scos (era în continuare băut). N-am scăpat, m-a urmărit, a venit după mine la ţară, l-am târât peste câmpurile cu floarea soarelui, la canal, aveam planuri cu frate-miu să pescuim, Ninu beat mort a adormit pe cracii mei, sforăind când mă chinuiam să bag râme în ac, urâtă îndeletnicire pescuitul ăsta, până la urmă m-am catapultat în canalul de irigaţii – făcut de tovarăşi (tata mă lua cu el pe canale, în vechime, cu mobra. el pescuia la alău, asta-i plăcea cel mai mult). ne-am plimbat cu prietenul lui cu maşina de pâine prin judeţ. m-a cerut de nevastă (chisăliţă era de băut, matrafoxat şi dublu matrafoxat), de-a făcut mama consiliu de familie şi l-a chemat pe Fane:

– bagă-i tu minţile în cap

– e nebună

mda, aşa a fost ultima oară cu trenul. acum nu mai e. nu mai găseşti alcoolici care să te facă să râzi.

– dar, spuneţi-mi, Doamnă, nu vă e frică să staţi aici singură, între bălăriile astea (am zărit mai

departe veceul gării, ascuns între bălării cât el de înalte)

şi i-aş mai fi spus eu, acestei Doamne Cumva, că Gonzo a fost, ani întregi, magacragiu la CFR. şi că pe-a doua nevastă a găsit-o în gară la Buzău şi-a luat-o şi-a botezat-o Floricica, în amintirea bunică-mii. Floricica era nebună şi uneori fugea de-acasă. cu trenul. şi Gonzo după ea, tot cu trenul. şi-o aducea înapoi acasă, în Plopşoru, tot cu trenul. şi îi cumpăra îngheţată şi mărgele şi ojă şi o învăţa să cânte. Şi acum nu mai există nici Gonzo şi nici trenurile. Floricica tot nebună e, fugită de ani buni de-acasă.

– ‘mi-e, da’ m-am obişnuit, ce să fac, trebuie să iau o leafă acolo. şi e linişte, nu vine nimeni p-aici.

– aham, ok. păi, o zi bună!

– sănătate!

Navetiştii care merg cu trenul Giurgiu – Bucureşti Progresu şi retur sunt nevoiţi să plătească la microbuzul Giurgiu – Bucureşti şi retur 16 lei. E cea mai scumpă rută raportat la numărul de kilometri. Cred că e mai rentabil să mergi la mare sau la munte, decât să faci naveta Giurgiu – Bucureşti. Dacă vrei depresie, te duci la Predeal când e vară şi toată lumea e în vacanţă, la mare sau prin străinătăţuri. Stai în Predealul pustiu, la o bodegă pustie, dotată cu un chelner de pe vremea lu’ Pazvante şi torni în tine bere tristă şi caldă. E ca şi cum ai fi în Giurgiu.

Între timp, s-a făcut o licitaţie pentru lucrări de reparaţii la calea ferată. Şi-am văzut locomotivă la Progresu! Epocă nouă, contrabandă nouă. Doamne-ajută!

Gândurile astea îmi treceau prin cap când am plecat, demolată, din Gara Daia. Am oprit la un Motel refugiu pentru tirişti, să bem o cafea, pentru că tot salivam după licoarea asta. Am stat vegheaţi de patronul turc (în dublu exemplar: şi în persoană şi dintr-un portret orgolios atârnat pe perete) şi am băut o cafea sălcie în care, oricât zahăr am turnat, a rămas tot amară. Dar ce bine era să fii înapoi în sânul civilizaţiei!

Scris şi rescris între 2014 – 2016, Giurgiu, Bucureşti, Bucureşti, Giurgiu

(Livia Ștefan)