Începe luna mai. Preferata mea.
Am ieşit din casă la opt, era soare răcoros aşa cum sunt dimineţile de primăvară, o doamnă ieşise cu câinele pe aleea dintre blocuri. Fuma, iar câinele găsise ceva pe jos şi nu-i vedeam faţa, doar spatele alb şi creţ. Ca niciodată, m-am dus pe jos până în centru, timp era suficient, m-am oprit în faţa vitrinei cu lămpi şi veioze, nu căutam nimic. Pe Clinicilor era umbră, iar trotuarul aproape inexistent. Am ajuns la clinică devreme, am intrat, nu m-a observat nimeni, nu m-a întrebat nimeni ce doresc.
Nu doream nimic.
Nu doream să fiu acolo.
Am trecut de holul mic care dă spre sala unde se fac ct-uri, am văzut o uşă pe care scria fişier, am deschis-o, lumină, scaune libere, nimeni. Perfect, mi-am zis şi m-am aşezat. Era ca la recepţia unui hotel, doar că nu era nimeni la recepţie, nici măcar o hârtie pe birou. Voci veneau din spatele meu, de afară, păsări. Am scos cartea şi am început să citesc. Anul gândirii magice. Despre moarte şi viaţa unei femei după moartea soţului ei. Mi se potriveşte la fix, mă gândeam. Sunt la spital, aştept să mi se facă o ecografie, poate fi foarte bine sau poate fi rău.
Foarte rău este echivalentul lui rău. Aici nu are grad de comparaţie.
Cartea mă ajuta să nu mă gândesc la moarte, nu la a mea cel puţin, era interesant să citesc despre după-moartea altcuiva.
Am intrat în cabinet la nouă jumătate. M-am întins pe pat. Mi-am ridicat bluza, mi-am coborât fusta. Ştiam foarte bine ce am de făcut. Făcusem asta de nenumărate ori. Am uitat să-mi închid telefonul, nu va suna. I-am trimis mesaje lui Mihai. Nu le citise. Habar nu avea că eu sunt întinsă pe un pat acoperit cu un cearceaf alb curat, habar nu avea cu ce sunt îmbrăcată, cum îmi stă părul, dacă am băut cafea, dacă mi-e frig sau dacă doamna cu câinele era vecina noastră.
Sunt doar eu, ca de fiecare dată, mi-am zis.
Patul era înalt, astfel că picioarele îmi atârnau fără să se sprijine de podea. Simona a tras un scaun şi mi-a spus să-mi pun picioarele pe el. Să-ţi fie comod, parcă aşa a spus.
Îmi era orice, dar nu comod.
Îmi umflam stomacul cu aer, nu respiram. Ştiam exact cum să fac. Simona plimba coada aparatului pe burta mea, nu zicea nimic, eu nu puteam privi ecranul computerului. În faţa mea, sus, aproape de tavan, se desprinsese o bucată de vopsea şi peretele arăta de parcă cineva desenase conturul unei hărţi. Acolo puteam privi. Ecranul, nu, şi nici pe Simona.
Să nu murdăresc scaunul cu pantofii, mă gândeam.
Nu a zâmbit. Când a fost gata, nu a zâmbit.
Verificăm ceva, a spus. Nu te speria. Apoi a spus ceva despre glanda suprarenală. Am vrut să întreb, dar nu ştiam ce. În acel moment, glanda suprarenală se golise de orice înţeles și era doar o pată albă, semn de noroc, sau un punct negru, semn rău. Fără grad de comparaţie.
Îmi venea să plâng, dar nu puteam plânge încă, deoarece nu ştiam de care plâns să plâng.
Tot ce ştiam era că voiam să plâng.
Simona a ridicat ruloul, lumina a intrat în cabinet. Noi am ieşit.
Intrăm la ct. Îţi fac unu fără contrast, ca să fim siguri, mi-a spus.
Siguri că ce?
Am stat pe un scaun aproape de zona în care soarele pătrundea prin ferestre şi lumina cimentul holului. Am stat, nu am citit, aveam o banană în geantă, nu am mâncat-o.
Un domn şi o asistentă au venit şi s-au aşezat pe o fostă targă transformată în bancă pentru pacienţi. Doamna şi-a scos telefonul din buzunar şi îi arăta domnului fotografii. Zâmbeau la fotografii cu copii sau nepoţi, mă gândeam eu, vorbeau în ungureşte, nu înţelegeam nimic.
Oricum nu înţelegeam nimic. Glanda nu însemna nimic. Aş fi vrut să-mi spună clar. E ceva acolo. E bine. E rău. Atât .La asta se rezumă în final.
Am intrat la ct. Şi aici ştiam ce am de făcut. Era foarte frig în salon şi speram să nu fie nevoie să mă dezbrac mai tare.
M-am întins. Mi-am pus braţele deasupra capului. Am rămas singură în camera friguroasă.
Am tras aer, am ţinut, nu am respirat.
S-a deschis uşa. Nu a intrat stop de căldură. Simona m-a luat de mână, eşti bine, mi-a zis. Am vrut să fiu sigură, nu am vrut să te sperii, iartă-mă.
Eşti bine. Plânsul de bine, îmbracă-te şi ieşi.
Ne-am îmbrăţişat.
Am ieşit afară, am tras aer, am ţinut, am respirat.
Eşti bine. Zeii sunt blânzi azi. Începe luna mai. Încă un an în care e luna ta preferată, mi-am zis.

(Laura Pamfiloiu)