Credit foto: Sorina Vasile

M-am trezit într-o zi în care aveam toate perechile de șosete nedesperecheate. Ajunsesem la un număr record de șosete, dar asta nu mă oprea din achiziția unor perechi noi. Umplusem două pungi din alea mari și groase de la mega. Puteam să îmi schimb șosetele zilnic pentru un an fără să fie nevoie le spăl. Trăiam într-o lume perfectă.

Spălam în fiecare zi și eram singura persoană care punea și scotea rufele din mașina de spălat. Număram pantalonii și le verificam buzunarele, număram cămășile și nasturii și, mai ales, număram șosetele. Două câte două, până la numărul final, întotdeauna par. Încărcam și descărcam mașina de spălat după procesul-verbal din capul meu.

La un moment dat casa în care stăteam găzduia două persoane. Așa că spălatul s-a rărit. Strângeam rufele și le îndesam în mașina de spălat o dată la doua zile. Prima oară a dispărut un nasture care mi-a dat peste cap tot procesul-verbal, bine întocmit. Am semnat, totuși, celălalt proces, cel de predare – primire și am întins hainele la uscat. A doua zi eram la mercerie și, pentru că nu am găsit un nasture ca toți ceilalți, a trebuit să iau alți opt nasturi, toți la fel și cât mai asemănători cu cei originali.

În fine. Cum – necum, casa în care stăteam a mai primit un locuitor. Acum eram trei persoane pe aceeași mașină de spălat. Spălam de două ori pe săptămână și, la fiecare spălare, umpleam mașina pe care, de fiecare dată, mă chinuiam să o închid ca pe fermoarul unui geamantan prea plin.

La o descărcare obișnuită de mașină s-a întâmplat un lucru total neobișnuit. Una dintre perechile de șosete nu era completă. Mi-e greu să o zic pe față, dar ăsta e adevărul. Aveam o pereche de șosete desperecheată. Am învârtit tamburul mașinii sperând să fie pitită pe acolo pe undeva. Nu era. M-am uitat în coșul de rufe – nu era. M-am uitat sub pat – nici acolo. Am întors camera cu susul în jos, am verificat hainele celor cu care stăteam și tot degeaba, șoseta nu era de găsit. M-am resemnat cu faptul că ajunsesem la aproape trei sacoșe din alea groase de la Mega, pline ochi cu perechi de șosete. Dar, o dată la trei zile, de fiecare dată când spălam, dispărea câte o șosetă. Așa că, după câteva săptămâni de teroare, am făcut ce ar fi făcut orice cetățean al unei societăți civilizate: am sunat la poliție.

– Bună ziua, îmi răspunde vocea serioasă din partea cealaltă.

– Bună ziua, aș vrea să reclam o dispariție, spun cu o temere în glas că nu știam sigur dacă „reclam” o dispariție.

– Cine a dispărut, mă întreabă vocea neinteresată de răspuns.

– Mi-a dispărut o șosetă.

– De cât timp?

– De câteva ore. Trei, patru ore, nu știu exact, dar cam așa.

– Ați sunat la cunoscuți?

– Poftim? întreb schimbând puțin tonul mult prea lejer de până acum.

– Ați verificat peste tot? Mă întreabă vocea conștientă de greșeala pe care a făcut-o.

– Da, caut de câteva ore, de când am remarcat dispariția, și chiar nu e de găsit.

– V-ați uitat în mașina de spălat?

– Da. De acolo am pornit. Și m-am mai uitat de câteva ori după ce am văzut că nu e de găsit.

– Ați verificat și uscătorul?

– Nu am uscător. Așa am remarcat dispariția. Puneam rufele la uscat și nu am găsit perechea unei șosete.

– Aha, deci cealaltă șosetă e la dumneavoastră.

– Da, răspund direct, fără să înțeleg ce vrea să zică.

– Ați mai avut asemenea evenimente?

– Da. De câteva săptămâni se întâmplă la fiecare spălare. Poate ar fi trebuit să sun mai devreme, odată cu prima dispariție. Știți, în afară de șosete a mai dispărut și un nasture, dar nu i-am dat importanță. Era mic și se putea întâmpla orice cu el.

– Am înțeles. Spuneți că totul a început cu un nasture și de câteva săptămâni vă dispar șosetele, mai exact câte o șosetă din fiecare pereche. Corect?

– Corect.

– Altceva?

– Adică?

– Mai vreți să ne mai semnalați ceva?

– Da, răspund cu entuziasm ca aflasem cuvântul – semnalez, nu reclam. Mai vreau să vă spun ceva. Acum două spălări mi-a apărut o fisă de cincizeci de bani.

– Ce?

– Și la spălarea trecută, la fel. Mi-a dispărut o șosetă și mi-a apărut o fisă de cincizeci de bani. Nu-mi plac speculațiile, dar parcă văd un pattern aici.

– Tot ce se poate, spune indiferent, ați încercat să îi răspundeți?

– Cum să îi răspund?

– Păi, nu știu, dumneavoastră ați văzut pattern-ul. Ați încercat să îi răspundeți în vreun fel?

Nu i-am răspuns în niciun fel, am așteptat să continue.

– Ați încercat să măriți miza? mă întreabă și continuă, pentru fiecare șosetă dispărută primiți cincizeci de bani. Ați încercat sa îl surprindeți, să-i dați un leu? Nu știu, zic și eu. Dar de un leu, poate măcar vi le ia pe amândouă și stați mai liniștit. Poate nici nu remarcați lipsa.

Mă surprinde cu rezolvarea lui și nu răspund.

– Poate n-ar trebui să vă spun asta, dar multe cazuri le-am rezolvat prin plătirea răscumpărării și toată lumea a stat liniștită. Poate uitați și dumneavoastră un leu în buzunarele pantalonilor. Tace un moment, și continuă, ca să oprească liniștea:

– Ca să nu vă mai spun că, până nu trec 48 de ore, nici măcar nu putem să ne sesizăm în cazul unei dispariții.

Am închis telefonul. Mi s-a părut că a sărit calul și nu am mai vrut să vorbesc cu asemenea specimen, nedemn de lumea civilizată.

Stresul meu creștea pe măsură ce ziua de spălat se apropia. Aveam mai multă grijă de hainele murdare decât de cele spălate. Numărasem tot: aveam trei cămăși cu opt nasturi, o cămașă cu cinci nasturi, un total de șapte bluze și tricouri cu câte trei nasturi, patru perechi de pantalon cu fermoar și un nasture și cinci perechi de șosete – toate uni.

Îmi era frică să dau jos hainele de pe mine și să le pun în coșul de rufe (și, în același timp, să întocmesc mental procesul-verbal).

Mi-am buzunărit pantalonii să văd dacă nu am vreun pachet de gumă, cum se întâmplase de multe ori, și într-una dintre perechi am dat peste o bancnotă verde de un leu. Am încercat să o ignor, dar nu am reușit. Vocea din telefon îmi tot spunea să „uit un leu în buzunarul unor pantaloni”. Și l-am uitat.

Am luat tot brațul de rufe și l-am băgat în mașina de spălat. Nu m-a interesat nimic altceva. Am închis hubloul și am început să număr minutele. 1:05 arăta afișajul mașinii de spălat. O oră, asta era mai greu. Să rezist o oră. Dacă reușesc, cele cinci minute sunt de neluat în seamă. Mi-am tras un scaun, mi-am luat o cafea, mi-am aprins o țigară din pachetul abia început și am intrat pe net. Am căutat în google și în engleză „can your socks go missing in your washing machine”. Și atunci am auzit o melodie. Credeam că e sunetul pe care îl scoate mașina de spălat când se termină programul, dar nu era. Era alarma de dimineață. A patra alarmă, mai exact. Așa că m-am trezit în criză de timp și am început să mă îmbrac în grabă. Mi-am pus o șosetă roșie și una albastră, pantalonii portocalii, o cămașă verde cu cinci nasturi, și am plecat cu o energie bună, pentru că purtam șosetele norocoase.

(Kira Stan)