Ai mai auzit de oameni cărora să le fie frică de Anul Nou? Eu sunt unul dintre ei.

Când aveam vreo 4-5 ani, nu mai voiam să merg nici la bunici, nici la grădiniță şi stăteam singură în casă, câteva ore, de dimineață până spre prânz – când se întorceau băieții de la școală. Aveam cheia de gât și cartea cu Morcoveaţă. Nu închideam niciodată ușa dar nici nu plecam departe. Mă așezam pe scara blocului, salutam vecinii care treceau pe la etajul meu – liftul nu mergea – și îi întrebam dacă vor să le citesc din Morcoveaţă. „Aș vrea, fetită, dar trebuie să ajung la muncă”, spunea o vecină în timp ce cobora scările cu mine după ea. „Poate îmi citeşti când mă întorc de la serviciu”, spunea vecinul de la 6 și tropăiam amândoi în fugă pe scări.

Când se apropia prânzul, mă duceam sus, în casă, şi aşteptam să vină băieţii de la şcoală să începem joaca. Într-un apartament de la etajele de deasupra se răsucea un robinet şi apa începea să urce prin ţevi. Paşii vecinului de deasupra se plimbau din sufragerie în bucătărie şi din bucătărie în sufragerie unde se trântea pe canapeaua sau pe fotoliul din care sărea un arc și se auzea un trosnet metalic cu ecou înfundat. În faţa blocului, Emil, vecinul de la una din curțile de pe partea cealaltă a stăzii care într-o zi mi-a pus o mână de furnici prin gulerul de la tricou, o întărâtă pe Diana, cățeaua cartierului „Diana, prssssst”, şi Diana începea să latre şi să îl fugărească pe Jerry de la 38, pe care îl chemase mă-sa la masă puţin mai devreme. Cineva urca pe scara blocului şi îi auzeam paşii sacadaţi cum se apropiau până ajungeau în faţa uşii mele şi apoi se îndepărtau din nou, spre alt apartament. Din când în când mai trosnea o mobilă prin casă sau se mai trântea un geam.

Şi mă apuca frica. De trosnete şi de geamuri, de paşi care se apropiau şi care se îndepărtau, de Diana şi de Emil care o întărâta şi de fuga lui Jerry şi de apa din ţevi care putea să bubuie la noi în casă şi de vecinul de deasupra cu arcurile lui cu tot şi de apartamentul mare în care se auzeau zgomotele ca în peşteră.

Mă duceam în pat şi mă ascundeam sub pătură. Îmi lăsăm ochii afară şi vedeam direct spre uşa de la intrare. Dacă se mai auzea vreo bubuitură sau vreun zgomot mai puternic, trăgeam pătura peste cap şi îmi ţineam respiraţia. Într-un moment din ăsta se întorceau şi băieţii. Îi vedeam de-abia când veneau în camera în care eram, îmbrăcaţi amândoi într-un parapalc al lui tata (ca niște pisici pe care le văzusem în desene animate), înarmaţi cu un cuţit. Spuneau că sunt Anul Nou şi mă alergau prin toată casă să îmi scoată ochii. Fugeam din cameră în cameră, mă urcam pe un raft din dulapul cu lenjerii curate si închideam uşile – ei după mine, traversam holul, încercam să mă ascund în bucătărie în masca de la chiuveta sau în sufragerie, după canapea – Anul Nou, după mine. Mă întorceam în cameră şi mă băgam direct sub pătură.

Stăteam ascunsă şi încercam să respir fără să îmi mişc burta. Eram convinsă că, dacă eu nu îl văd şi nu se vede că respir sub pătură, nici el nu mă vede.

Când auzeam paşii vecinului de deasupra că se duc spre baie, prindeam puţin curaj. Dacă mă mişcam atunci şi se întâmpla ceva, puteam să tip şi vecinul mă auzea aşa cum îl auzeam şi eu pe el că se pişă. Ieşeam de sub pătură şi investigam casa. În camera lor îi găseam pe băieţi, separaţi, şi inima începea să bată normal şi nodul din gât se ducea şi începeam  jocurile noastre. Eram cei trei fraţi alpinişti – ne urcam pe bibliotecă sau pe dulap fără să rupem rafturile şi ne aruncam în patul tapiţat cu un material albastru – care era oceanul – sau ne urcam cu fundul pe pervazul de la geam şi ne bălăngăneam picioarele în afară, de la etajul patru, şi salutam oamenii din faţa blocului care se adunau să ne felicite ce sus ne-am căţărat. Alteori eram cei trei fraţi exploratori – când mâzgăleam ceva pe hârtie şi în mâzgălitură descoperam indicii care să ne ducă la comoară. Cadourile de crăciun erau, de obicei, comoara. Ai mei luau cadourile în mijlocul verii, când primeau banii pe concediu, şi le ascundeau pe undeva prin casă. Indiciile ne duceau mereu spre “comoară”, pe care o despachetam și ne jucam cu ea, o împachetam şi o puneam la loc. Zilnic. Luni de zile.

Sau ne jucam de-a cei trei fraţi fotbalişti: jucam fotbal în casă cu o minge improvizată – „Beşoiu” – o „bășică” mare cât capul meu din vreo 5-6 perechi de şosete ale lu’ tata. Spărgeam vaze şi diverse obiecte pe care le puneam la loc într-un puzzle 3D, în echilibru perfect, dar care se dărâma la prima atingere. Cei trei fraţi în „dacii şi romanii”: luam capacele de la cratiţe pentru scut şi cuţitele pentru săbii şi începea războiul. Atunci am văzut prima dată sânge, când i-am tăiat fratelui meu carnea de pe deget până la os. Cei trei fraţi bătăuşi: ei se băteau cum vedeam în filmele cu Bruce Lee şi  „Ciki Cian”. Îşi cărau pumni pe bune, fără să se vaite şi îşi spărgeau în cap sticlele de lapte cu gâtul gros. Eu eram arbitrul.

Când veneau părinţii acasă, ritmul încetinea. Trebuia să găsim explicaţii pentru lucrurile stricate, pentru cioburi şi sângele vărsat. N-aveam voie să minţim şi oricum n-am fi putut. Urmau pedepsele şi nu mai aveam voie la joacă. Groaznic. Nimic nu putea fi mai rău. Plus că ne trimiteau în camera noastră, unde ne lăsau cu detectorul de minciuni până recunoșteam cine a spart, cine a început, cine a dat primul, cine a fost cu ideea. Detectorul de minciuni era un aparat de radio al lui tata, nereglat pe niciun post, care fâsâia şi avea un beculeţ roşu aprins. Băieţii nu l-au crezut niciodată, eu, în schimb aveam dubiile mele. Dar tot nu recunoşteam nimic.

Serile se terminau brusc când apărea Nenea Cicrianu. Băieţii se duceau la ei în cameră, eu, la mine, unde mama îmi punea un disc de vinil cu o poveste. „Turtiţa rumenită”. Povestea era cum o turtiţă proaspăt scoasă din cuptor, aşezată pe pervazul casei să se răcească, se hotăra să fugă de acolo. Sărea în grădină, pornea prin pădurea din apropiere şi se întâlnea pe rând cu animalele pădurii care voiau să o mănânce. „Turtiţă rumenită, am să te mănânc!”, spunea un animal. „Ba, mai bine, stai să-ţi cânt”, spunea turtiţa, crea o diversiune şi fugea până la următorul animal, unde se repeta dialogul. Nu ştiu cum se termina povestea, dacă mânca cineva turtiţa sau dacă se întoarcea acasă, pentru că brusc se oprea curentul şi nu prindeam finalul. „Electricianul îl opreşte”, spunea mama, şi eu mă făceam că înţelegeam, şi mă temeam de Cicrianu aproape la fel de mult ca de Anul Nou, şi adormeam gândindu-mă la turtiţa rumenită, dacă se întoarcea acasă sau ieșea pe partea cealaltă a pădurii. Și pe partea cealaltă ce-o aştepta?

Când în sfârşit ai mei reuşeau să îşi ia concediu, plecam în vacanţă. Mergeam la mare. Aruncam hainele de pe noi şi intram direct în apă. Fratele cel mare zicea că înoată, când, de fapt, se împingea cu mâinile lui lungi de fundul marii. Impulsionaţi, eu şi fratele mijlociu am învăţat să înotăm înaintea lui. Mama aşeza prosopul jumătate în mare, se făcea că citeşte şi se uita mereu pe deasupra ochelarilor, pregătită să intervină – nu ştia să înoate şi îi era frică de apă, dar asta nu era o scuză ca noi să ne înecăm.

Când mergeam la munte, tata se ascundea în cel mai mare tufiş, îl zdruncina, ţipa puţin, se zgâria pe piept cu nişte crengi şi, când ieşea, zicea că s-a bătut cu ursul. „Uite ce-a mai rămas din el”, zicea, şi ne arăta o halcă de carne pe care o azvârlea pe grătar, şi noi trebuia să o mâncăm, chiar dacă nu voiam, că la grădiniţă toţi mâncau cartofi şi macaroane şi asta voiam şi noi. Mâncam cu poftă şi fără comentarii, că era carne din ursul pe care l-a bătut tata. Seara şi dimineaţa trebuia să bem lapte de capră. „Dacă beţi lapte de capră, vă cresc corniţe”, spunea mama, şi noi o credeam şi ni le doream. Dădeam pe gât o carafă de lapte şi ne duceam la mama, ea ne verifica cum se pigulesc maimuţele de pureci şi zicea: „da, uite, au început să crească”. Şi mai beam un pahar de lapte fără nicio răsuflare.

Urcam pe vârfuri de munţi, traversam păduri, vizitam peşteri şi ne cazam la mănăstiri. Ne făceam săbii de lemn şi, dimineaţa, când ne întâlneam cu măicuţele şi preoţii, le ţineam cu susul în jos și arătau ca nişte cruci. Ne priveau cu admiraţie. „Ce copii pioşi”. Cum ieşeam din incinta mănăstirii, le întorceam, deveneau săbii, şi continuam jocul cu cei trei fraţi în “dacii şi romanii”.

Ne întorceam acasă la început de toamnă. Dispăream din faţa blocului şi plecam în parc să pescuim peştii din lac cu plasa de la şapcă. Pe drumul de întoarcere furam stânjenei din faţa caselor, pe care îi plantam în grădina blocului. Stânjeneii supravieţuiau, dar peştii, nu – ajungeam mereu cu ei cu burta în sus în punga de plastic plină cu apă murdară.

Bărbaţii din bloc căutau o scuză să fugă de acasă, se întindeau la bere sau sub vreo Dacie, iar noi, copiii, rămâneam în grădina blocului cu lopeţi, săpăligi, greble şi grămezi de stânjenei.

Când era urât afară, stăteam în casă. Luam o foaie, desenam dinţi şi ochi, jupuiam placajul din spatele dulapului, îl lipeam pe spatele foii, puneam o aţă mai groasă deşirată dintr-o rochiţă de-ale mele, ascunsă prin fundul unui dulap, şi ne făceam zmeu. Ieşeam pe balcon şi, când vântul mişca crengile stejarului din curtea casei de vis-a-vis de bloc, era momentul lansării.

Într-una din zile, când băieţii înălţau zmeul, am găsit un cuib de porumbei în balconul nostru. Am luat ouăle şi m-am gândit să le clocesc eu, la aceeaşi veioză la care „gătisem” o plăcintă cu brânză cu câteva zile înainte. Am aşezat ouăle în cercul de pe masă făcut de fasciculul luminos, am aşteptat o eternitate (probabil un minut întreg), şi am spart primul ou. Un avorton de porumbel într-un lichid vâscos. Nicio respiraţie. Nicio mişcare. Pentru al doilea ou am mai alocat o eternitate, dar tot degeaba. La fel cum nu fusese suficient nici pentru primul ou, nici pentru plăcinta cu brânză.

Iarna mergeam în parc să ne dăm cu sania pe derdeluş sau rămâneam între blocuri să ne jucăm. Bărbaţii urcau pe bloc, aruncau bucăţi mari de zăpadă îngheţată în curtea blocului şi ţipau la noi să plecăm de acolo că ne cad în cap. Noi ne furisam ca şobolanii să prindem bucăţile care nu se spărgeau prea mult, pe care le luam să ne facem cazemată. Ne înarmam cu grămezi întregi de bulgări şi începea bătaia cu cei de la scara cealaltă. Când spuneam “piua”, armatele se retrăgeau în scară blocului. Ne scoteam mănuşile îngheţate bocnă şi le puneam pe caloriferul din scară, aproape la fel de rece. Arătau ca nişte mâini de robot încremenite. Aşteptam câteva minute şi, când ne puneam mănuşile pe mâini, făceam „click” din gură, apoi ne activam armura şi ieşeam la bătaie.

Noaptea dormeam la fel de îmbrăcaţi ca atunci când ieşeam lângă bloc. Ne trezeam dimineaţa şi, cu ochii lipiţi de somn, mâncam friganele şi beam ceai de tei cu lămâie şi esenţă de rom, în care înmuiam biscuiţi. Era un pic mai cald în casă, de la suprasolicitarea aragazului pe timp de noapte – singurul moment în care îl puteai aprinde. Mirosea a biscuiţi de casă şi a sarmale.

Tata pleca în pădure cu „toporul la brâu şi cu traista pe băţ”. Căuta un brad, nici prea mare, nici prea mic, muta familiile de veveriţe într-un brad mai mare şi mai frumos şi se punea pe tăiat. De la zgomotul făcut, trezea ursul din hibernare. „Urșii dorm până se topeşte zăpada, dar pe ăsta l-am trezit când tăiam bradul. A venit la mine şi i-am spus să îşi aducă aminte ce a păţit ursul de astă-vară dacă s-a luat de mine. S-a întors la el în peşteră şi s-a culcat la loc”. Împodobeam bradul, mama aducea mâncărurile, tata punea discul cu Hruşcă şi, când el pleca să cumpere pâine, apărea Moş Crăciun, încălţat cu nişte pantofi identici cu ai lui tata. Spuneam plictisiţi poeziile pregătite, Moşul ne lăsa cadourile, pleca, și tata se întorcea fără pâine. „Era închis, e Crăciun şi pentru ei”. Și ne puneam pe despachetat. Mâncam minciunele cu zahăr pudră, mimam surpriza când scoteam puştile cu dopuri din ambalaj şi ne continuam jocul cu cei trei fraţi în vestul sălbatic până venea Cicrianu şi stingea lumina.

Pe 31 decembrie aveam voie să stăm până spre miezul nopţii. Ai meu beau şampanie, noi, brifcor în pahare cu picior, aveam artificii pe băţ şi aşteptam numărătoarea inversă de la miezul nopţii.

„9, 8, 7″ se auzea ecoul dintre blocuri. Mama se emoţiona că îşi petrecea sărbătorile cu familia fericită şi ridica paharul: „Copii, vine Anul Nou!”. La auzul vorbelor ei, fugeam în baie și mă baricadam cu spatele în ușă să nu intre Anul Nou peste mine şi să îmi scoată ochii. Poate de-aia nu îmi plac mie sărbătorile.

(Kira Stan)