Credit foto: Sorina Vasile

Calvin este cea mai bună variantă a inteligenței artificiale. Este primul robot construit să învețe. Funcționează după principiul recompensei, este mereu motivat și reușește să-și identifice erorile, să le exploateze și să le îndrepte. În călătoria lui spre planeta Etrypso – planeta pe care s-a descoperit viață inteligentă în afara sistemului nostru solar – Calvin primește, stochează și lucrează cu informația venită în timp real de pe Pământ, urmând să ajungă la destinație drept cea mai luminată minte a civilizației noastre.

În timpul ultimului scan înainte de contactarea noii civilizații, Calvin și-a pus pauză.

Pe Pământ Bob apasă butonul cafetierei și se îndreaptă grăbit spre telefonul care sună.
– Da, Martin.
– Calvin s-a oprit, spune Martin agitat.
– Ce?
– Mai sunt 20 de minute până la lansare și s-a oprit.  Nu răspunde si nici nu se repară. Nu știu ce are și…
– Stai, stai. Spune-mi ce s-a întâmplat.
– Și-a pornit scan-ul dinainte de lansare și după vreo 40 de secunde s-a oprit. E înghețat.
– Ok. Verifică-i recompensele. Te sun din camera lui Calvin.
Închide telefonul, îl pune în buzunar, își toarnă cafea din filtru și se duce în camera serverului. Se așază pe scaun în mijlocul monitoarelor și butoanelor și pune ceașca de cafea în suport.
– Martin, mă auzi?
– Le-am verificat, sunt în regulă.

– Așa se vede si de la mine, spune Bob în timp ce butonează apoi își împinge scaunul în dreptul monitorului cu schema lui Calvin. Nu e nimic stricat, a vrut el să se oprească. Și-a pus pauză.
– Ce dracu’ l-a apucat?
– Poate vrei să întrebi de ce nu se pornește singur. Dacă nu pui intrebările care trebuie nu contează răspunsul.
– Bob, lasă-mă cu filosofia. În 15 minute trebuie să îl lansăm și Calvin e înțepenit. De ce e înțepenit? Ce zici de întrebarea asta?

Bob verifică imaginile de pe unul din monitoare.

– Hai, Calvin, vorbește cu mine, spune sorbind din cafea. Martin e prea panicat.

– Dacă aș fi acasă și nu într-o navă spre o altă planetă, poate n-aș fi panicat.

Pe monitor mai multe imagini se schimbă continuu într-un loop.

– I-am găsit loop-ul. Mă auzi? E din 1912.

– Perfect, spune Martin sarcastic, cea mai avansată variantă a inteligenței artificiale s-a găsit să fie melancolică și să rămână într-un film de acum două sute de ani.

– Vorbim de Calvin, deci nu e melancolie, nu înțelege ceva. Hai să îl ajutăm, verifică cookie-urile.

„În 1911 Colonelul Lalance oferă o recompensă de 10.000 de franci celui care reusește să inventeze un costum parașută ce poate fi folosit de pilotii avioanelor cu zboruri joase. Oferta se întinde pe 3 ani, iar singura condiție e ca parașuta să nu cântărească mai mut de 25 de kilograme. Frantz Reichtel, croitorul inventator, are un costum care cântărește 70 de kg, făcut din 6 metri pătrați de material. Îl perfecționează reducându-i greutatea si mărindu-i suprafața. Primele teste le face cu manechine și nu reușește niciunul. Franz concluzionează că trebuie să sară de mai sus și cere autorizație pentru a-și face testele de la primul etaj al Turnului Eiffel. La 4 februarie 1912 execută saltul care se încheie cu decesul său.”

– Serios? Vorbești serios? întreabă Martin enervat. Din toate informațiile înregistrate vreodată, din toate dilemele oamenilor și toate lucrurile nejustificate, el nu întelege ceva din 1912? Tastează rapid, apoi își răspunde singur –  nu-l înțelege pe unul care nu a inventat parașuta. Welcome tot the fucking club, Calvin, și treci peste.

Bob râde. Soarbe cafeaua și își aprinde o țigară. Din când în când își scutură țigara în scrumiera inscripționată cu no smoking.

– Frantz The Flying Tailor Reichelt, spune Bob amuzat. Martin, cât mai avem?

– 12 minute, răspunde trist. 12 minute, Bob, și nu vreau să știu ce se întâmplă dacă nu își revine.

– Hai să ne uitam împreună la loop.

– Nu avem timp, spune Martin panicat.

Bob râde și insistă.

– Hai, are un minut jumate. După ce îl vedem o să îți dai și tu seama.

– Nu-mi vine să cred că fac asta.

Pe monitor rulează imaginile cu Frantz.

– Uite. Uite-l, mă, cum își prezintă costumul – zice Bob entuziasmat. Vezi cum își ține umerii? – pufnește în râs – și uite cum cad pantalonii de pe el.

– Bob, vorbești serios?

– Uită-te. Vorbește cu asistenții lui aproape un minut, uite cum dă din cap când e pe margine. Omul știe că nu trebuie să sară.

– Testează un costum-parașută, trebuie să sară.

– Ai văzut cookie-urile, l-a testat cu manechine și n-a mers niciodată. Hai, Martin, gândește un pic.

Frantz Reichetl face saltul de la etajul 1 al Turnului Eiffel.

– Și scuză-mă că îți spun, continuă Bob, ăsta nu e salt, e pas făcut în gol.

– Care-i ideea?

– Încă puțin. Uite. Îl scot pe brațe și… aici – și pune stop cadru – îl vezi p-ăsta? Ăsta care măsoară groapa.

– Văd, Bob. Și văd că mai avem câteva minute până la cea mai importantă întâlnire din istoria umanitații și Calvin e înghețat. Asta văd.

Bob se îndreaptă în scaun, pune ceașca de cafea pe birou și începe iar să tasteze.

Ce nu înțelege Calvin este de ce a sărit Franz. De ce a făcut pasul? Cum ar zice Calvin, nu poate vedea și indexa impactul pe termen lung al deciziei lui Franz de a sări.

– Știi de ce a sărit Frantz? Întreabă Bob direct și serios.

– Poftim?

– Știi cine e ăla care măsoară groapa?

– Nu știu, cineva de la poliție? Bob, ce importanță are?

– Asta nu înțelege nici Calvin. De-aia și-a pus pauză. Partea bună e că sunt legate între ele. Cum faci un robot să înțeleagă? Indexezi informații cu care să lucreze. Nimeni n-a înțeles de ce a sărit Frantz. Toate datele îi arătau că nu trebuie să o facă și cu toate astea a sărit. Nici noi n-am înțeles și am știut că și Calvin va avea probleme. Așa că am trimis un cookie la fața locului să înregistreze strict informația asta. N-ai indexat cookie-ul, Martin, și Calvin nu poate să îl citească, spune Bob în timp ce tastează.

Așa am apărut eu, CookieFLT04021912, fiul lui Calvin, trimis pe pământ la 4 februarie 1912, pentru a-mi câștiga locul binemeritat în istorie ca fiind cel care a văzut și indexat impactul lui Frantz  The Flying Tailor Reichtel în istoria umanității: 6 inci.

(Kira Stan)