Foto: Oana Nasta

Dintre toate poveștile pe care le știu despre copilăria maică-mii, asta îmi place cel mai mult: plimbată prin grădina bunicilor, printre straturile pline de castraveți, atunci o fetiță cam de trei ani, cu fiecare pas pe care îl făcea, mama repeta un singur cuvânt, „padon”, explicat mai târziu de către adulții din jur ca fiind „pardon”. Își cerea scuze plantelor și legumelor pe care le întâlnea pe poteci, nevrând să le deranjeze prea tare.

Drumul care duce din centrul Brașovului spre casa noastră se desprinde la un moment dat în două, la Teatrul Dramatic: poți merge pe strada Vlad Țepeș și apoi pe bulevardul Iuliu Maniu sau poți merge pe bulevardul 15 noiembrie și apoi pe strada Agrișelor, ca să ajungi în același punct, la o trecere de pietoni. În copilărie, într-o zi când ne întorceam din oraș cu mama, fratele meu George și cu mine i-am propus un joc: ea trebuia să ia ruta via Agrișelor și noi ruta via Vlad Țepes, ca să-i demonstrăm că alegerea noastră e mai scurtă. A intrat în joc și, normal, noi am alergat ca disperații, doar ca să ajungem înaintea ei la trecerea de pietoni, unde am așteptat-o victorioși și transpirați. Uite-o cum vine pe Agrișelor, la început o formă fără chip, un punct negru pe stradă, care, cu fiecare pas, devine o ființă, un om, o femeie, mama în unul dintre deux pieces-urile ei, la finalul unei zile de vară, bronzată, infinită, la fel de elegantă ca atunci când spunea „pardon” unor roșii și castraveți într-un sat de lângă Blaj: „Ați avut dreptate, pe Țepeș e mai scurt”.

Bunică-mea are trei cutii de pantofi pline cu fotografii care documentează istoria familiei. Ca un joc de cărți al cărui miză e uitarea, de fiecare dată altă uitare, dezgrop fotografiile: mama rezemată în bețe, la ski pe Postăvaru; mama scoțând limba către fotograf în liceu, pe câmp, la cules de cartofi; mama mușcând dintr-o prăjitură; mama cu bunicul; mama la reuniunea de ce știi câți ani de la terminarea facultății, la Cluj, îmbrăcată într-o rochie albă; mama și tata la cununia civilă cu sute de flori în mână; mama adolescentă, lângă trandafirul din fața casei; mama și Carmen, cea mai bună prietenă, în curtea liceului Unirea din Brașov, în ultima zi din clasa a 12-a; mama îmbrăcată în prințesă la carnavalul din clasa a 6-a; mama și bunica, spate în spate, pe plajă la Eforie; mama râzând, surprinză într-o fotografie pe spatele căreia scrie „nu știu cine e dânsa, dar a fost și ea la nuntă”; mama frumoasă; mama tânără; mama înțeleaptă; mama distrată; mama înainte să fie mama. Viețile atâtor femei strânse într-un singur corp mic. Toate fotografiile cu ea dinainte să ne naștem noi, copiii ei, legate pe o panglică, expuse pe pereții unor cutii de pantofi, o explicație pentru tot ce suntem și uneori nu înțelegem, pentru bucățile din noi care ne surprind. Așa era și maică-ta. Așa zicea și maică-ta când era de vârsta ta. Tot asta citea și ea. Tot asta mânca și ea. Ești rupt dintr-un alt corp, ești o repetiție, ești o nouă șansă, ești următorul pas. Și ce frumos a fost pasul dinaintea ta.

În 2016 sunt 10 ani de când a plecat. 10 ani de întoarceri. Chiar azi, pe Calea Călărașilor din București, la prânz, o magnolie înflorită, prima de anul acesta. În toate versurile poeților noi, pe care le recunosc și mă mișcă. În toate filmele care îmi plac. Pe toate străzile. În ochii primei ei nepoate, care-i poartă numele. E acolo, nesfârșită, în fiecare bucurie, în fiecare plăcere, în fiecare tristețe. La câteva zile după înmormântare, când am prins, în sfârșit, casa goală, i-am deschis șifonierul și am scos toate hainele pe pat. M-am scufundat în ele, într-o încercare disperată de aducere aminte. Mi-era frică de uitare, dar uite, 10 ani mai târziu e aici mai mult ca niciodată. Mamele sunt peste tot, mereu, dar mai ales mama.

(Ioan Maxim)