-canon al rovescio, da fine al capo-

A început luni.

Învârteam creionul printre degete; atunci am realizat. Nu alesesem luni în mod special. Îmi tăiasem unghiile prea adânc. Duminică fusesem prins cu alte lucruri. Se zice că nu-i bine să-ţi tai unghiile duminica. Lunea asta nu începuse fericit deloc. Gâtul mi se uscase şi capul îmi plesnea. Începuse, totuşi. Credeam că până marţi o să-mi treacă. Marţi a continuat; cu acelaşi creion învârtit fără speranţă. Nu mă panicam; mai aveam timp. Unghiile îmi crescuseră cât un vârf de creion. Aş fi reuşit. Miercuri, se zvârcolea împrejurul meu. M-am lăsat înconjurat şi alergat; m-a hăituit. A început să-mi amintească de vineri, să mă trăznească cu scăpărări care îmi blocau dumicatul în gură. Îmi rodeam unghiile când îmi trăgeam sufletul în vreun ungher neluminat încă. Joi, s-a aruncat asupra mea, muşcându-mă, târându-se dinspre şira spinării; se agăţa cu gura de pielea mea, apoi îşi trăgea coada plină de mucus rece, până pe gât şi pe ceafă. Îmi rupeam bucăţi de piele descuamată din părul nespălat, lins, plin de mătreaţă şi sebum. Vineri, m-a lăsat în udeala patului, cu pijamalele sleite, învârtind între două degete descărnate acelaşi creion, ros ca un muc de ţigară; l-aş fi putut termina. Mă trezesc, n-am mai trimis textul; mă voi apuca de următorul text, de următorul proiect; pe acesta nou îl voi termina. Nu sâmbătă ori duminică. Trebuie să mă odihnesc. Voi începe de luni.

Voi începe luni.

(Ioan Antoci)