Un copil traversa uscatul, purtând asupra lui un băţ. În faţa câmpiei nesfârşite, băţul se dovedi un cal ce despica pământul în două. Mai târziu, se făcu fluier vâjâind prin păduri, ritm de tobe căţărându-se pe culmi, săgeată ţâşnind printre nori şi zmeu legând soarele de lume. În vârful ultimului pisc, toiag de păstor admirând văile. Coborând, în cele din urmă, spre mare, copilul se opri şi privi înapoi. O dâră şerpuită se întindea îndărăt. Zâmbind, copilul zvârli băţul în mare. O plută porni către zări.

(Ioan Antoci)