Nică se potrivi lui Trăsnea ca să-l ajute la gramatică şi cei doi catiheţi străbătură Folticenii cât ai zice popă!

Se pomeniră pe câmp, deja fripţi de ger şi dârdâind ca pulpanele părintelui Oşlobanu. Nică se trânti pe hat, lângă neajutoratul Trăsnea, ascultându-l descurajat.

– Ce este gramatica română, este…ce este…este arata…nu arata, artea…artea…ce…ce…ce ne învaţă, ce este, este…este arata, uite dracu!

– Nu aşa, Trăsne!

– Dar cum?

– Nu mai pomeni pe dracu’ toată ziua!

– Bine, atunci mai lasă-mă oleacă şi când te-oi striga, să vii iar să mă asculţi; şi de n-oi şti nici atunci, apoi dracul să mă ia!

– Bine, măi Trăsne, ia cartea şi ceteşte domol, fără grabă, ca să nu te apuce fiorile gramaticii! îl sfătui Nică, pierzându-se într-o văioagă spre Folticenii-Vechi unde-l aştepta un alt învăţăcel.

Trăsnea apucă îndârjit cartea de gramatică şi-şi continuă lecţia.

– Dă, gramatica n-o înţeleg… artea, asemene. Însă şi-n gramatică văd că masa tot masă, casa tot casă şi boul tot bou se zice. Poate celelalte băzdăgânii: artea, pronunţe, ortografia, sintaxa, etimologia, conjuctive: mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le şi altele de seama acestora să fie mai româneşti… şi noi, prostimea, habar n-aveam de dânsele!

Trăsnea se muncea să priceapă ceva din întrebările şi răspunsurile care-i curgeau pe limbă în neorânduială, nebăgând de seamă că dinspre dealurile Paşcaniului, pe deasupra pădurii, cobora o vâltoare orbitoare.

Abia când auzi un fâşâit ca de ruginitură născând în spatele hatului, Trăsnea plesni cartea şi sări în picioare.

– Ptiu, drace, ce-o fi asta?

Din văioaga în care dispăruse Nică, ieşeau doi oameni îmbrăcaţi mai ceva ca mascaţii din Ajunul Sfântului Vasile. Trăsnea se opinti cu un picior pe hat şi cu mâna ştreaşină ca să-i întâmpine.

– Hei, oameni buni! se încumetă Trăsnea, ţinând gramatica de parcă ar fi vrut cineva să i-o fure.

Cei doi străini se opriră la câţiva paşi. Păreau oameni de la oraş sau dintr-o ţară străină, căci purtau pe cap nişte saci albi cu găuri negre în dreptul ochilor, iar gura şi nasul nu li se vedeau. În rest, ai fi zis că-s nişte miei abia fătaţi, uzi şi sticloşi, aşa străluceau în soarele cu dinţi.

– Ce pocinog aţi păţit, bre, de… de… umblaţi goi prin gheţul ista? îi măsura cu privirea Trăsnea înciudat.

Vocea dulce şi bâlbâită a catihetului îi făcură pe cei doi să scoată de la spate un fel de ceaslov mai mic pe care îl ţineau închis şi-l loveau cu degetele înmănuşate.

– Ui, Doamne, ăştia or fi seminarişti de la Socola! Ce i-o apucat de umblă goi şi fără bărbi prin Folticeni?

Trăsnea nu apucă să-şi termine gândul, căci cei doi străini îl priviră prin găurile sacilor şi sloboziră ca printr-o pâlnie, primul cuvânt.

– Pământene…

– Hei, eu îs humuleştean, trimis de mama la şcoala de catiheţi. Nu cunosc niciun pământean!

Străinii loviră din nou în ceaslov în timp ce Trăsnea îşi pocni fruntea pricepând misterul.

– Seminarişti în toată regula! Ne cam mănâncă zilele ceasloavele estea! glumi Trăsnea arătându-l pe al său, rufos şi tocit.

Străinii se dădură speriaţi câţiva paşi înapoi şi începură să chicotească ca două babe nebune.

– Română? spuseră ei prin sacii fără gură.

Trăsnea privi spre cartea de gramatică şi ochii i se luminară.

– Da, gramatica română. Şi pe voi vă chinuie tot cu asta la Ieşi? Eu unul nu pot trece de partea cu ce este gramatica română, gramatica este, ce este, este arata, nu arata, artea…şi voi, cum vă descurcaţi?

– Noi venit ajutor la voi!

– Aici m-aţi nimerit! Şi eu care credeam că la şcolile înalte se învaţă carte! Păi, zic să ne aşezăm toţi aici pe hat, să citim până vine Nică-al meu, că el e mai răsărit, şi ne ascultă pe toţi trei! le făcu Trăsnea invitaţie, netezind cu piciorul smocurile de iarbă uscată de pe hat.

Străinii chicotiră din nou.

– Nica… trei?

– Da, Nică a Petrei, e humuleştean şi el. Straşnic băiat! Haideţi, şedeţi!

Trăsnea se aşeză primul şi deschise cartea de gramatică. Străinii se codeau, atingându-şi frunţile ca fetele care bârfesc la joc. Trăsnea descoperi că hainele lor strălucitoare foşneau ca o coasă la ascuţit şi se temu să le atingă ca să nu se taie.

– Şi aşa se poartă oamenii îmbrăcaţi pe la Ieşi? Nu digeraţi în ismenele estea?

– Noi venit cum numit la voi Centauri! arătară străinii spre ei şi apoi spre cer.

– Piele de bou, ziceţi! le pipăia Trăsnea vârfurile picioarelor. Asta n-o ştiam! Atunci, să începem!

Trăsnea îşi drese glasul şi reciti, solemn, prima parte din cartea de gramatică.

– Întrebare: Ce este gramatica română? Răspuns: Gramatica română este cartea ce ne învaţă a vorbi şi a scrie o limbă corect. Trăsnea se opri şi aşteptă ca şi companionii lui de lecţie să repete.

– Hai, acum voi! Unde mai pui că aveţi un grai diferit de-al nostru. Tare stricat să mai vorbeşte pe la Iaşi. Or ni să trage de la gramatică? Mă tem să nu ne prindă fiorile gramaticii şi nu ne mai scapă nici dracu’!

– Tu salvat. Pământ salvat. Noi salvat Pământ. Voi învăţat lecţie şi grijă.

– Da, asta vreau şi eu, dar cum? închise dezamăgit cartea. Străinii chicotiră ceva mai tare apăsând ceaslovul. Trăsnea sări în picioare.

–  Deci, aşa! zise Trăsnea, lovind cu degetele cartea de gramatică şi bâlbâind conjunctivele: mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le, me-te-îl-o, ne-ve-i-le, ni-vi-li, mi-ţi-i!

Bucuros de reuşită, Trăsnea ţopăia de-a lungul hatului, bătând darabana în carte şi repetând cântat: mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le, me-te-îl-o, ne-ve-i-le, ni-vi-li, mi-ţi-i.

Străinii îşi schimbară chicotitul într-un zumzet ameninţător. Priveau înmărmuriţi cartea de gramatică a lui Trăsnea şi sacii din cap se umpleau de crestături adânci. Cuvintele ce răbufneau prin pâlnie îi curmară cântul lui Trăsnea.

–  Pământean nerecunoscător! Noi salvat, tu porcos la noi! Tu vorbit marţian înjurătură. Noi distrus marţiani pentru înjurătură. Noi urâm acum Pământ. Noi distrugem Pământeni.

–  Hei, vă burzuluiţi degeaba că nu v-a înjurat nimeni. V-am zis, noi suntem humuleşteni! Noi nu obişnuim să umblăm cu astfel de vorbe încâlcite. Dacă nu vă place gramatica noastră, cu mi-ţi-i  me-te-îl-o, atunci învăţaţi alta. Eu mai mult de-atât nu pot să ajut. Şi aşa abia mă descurc pentru mine.

Încreţiţi ca sacii peticiţi şi zumzăind ca un roi de viespi turbate, străinii aprinseră o lumină din ceaslov care-l lovi pe Trăsnea drept între sprâncene. Căzu palancă la pământ cu gramatica sub nas, deasupra hatului.

Aşa-l găsi Nică, dormind dus, fără să-i pese de frig.

– He! Trăsnea, mă! scoală!

Trăsnea, încă buimac de somn, îşi roti privirea peste câmp, de parcă ar încerca să-şi amintească ceva. Ceaslovul rufos şi vechi nicăieri.

– Unde-i ceaslovul?

– Păi nu ceteai tu din el? Ştii gramatica?

– Ducă-se dracului gramatica! Mi s-a înăcrit sufletul de dânsa! Şi osebit de asta, nici nu mi-e bine, îşi freaca fruntea Trăsnea.

– Poate fiorile gramaticii, zise Nică.

– Mai ştii păcatul? Cum pui mâna pe dânsa, îndată-ţi vine somn! Dar, tu, pe unde-ai umblat?

– Iaca i-am ţinut de urât fetei popii din Folticenii-Vechi, că sărăcuţa stă singură toată ziua! Şi colo, în văioagă, m-au rugat nişte amărăşteni rătăciţi pe meleagurile noastre să-i ajut să-şi scoată trăsura înfiptă-n râpă.

– Şi i-ai ajutat? privi cu îndoială Trăsnea, de parcă şi-ar aminti ceva.

– Ei, aş! Când am pomenit că-s humuleştean, o dată au început să mă înjure şi să mârâie ca nişte câini turbaţi. Dar nici eu n-am stat locului, i-am pocnit de i-am lăsat laţi pe netrebnici. Ca să se ştie că eu-s Nică a lui Ştefan a Petrei, din Humuleşti, şi nimeni nu se ia de satul nostru.

– Să nu fi fost, ferească sfântu’, popi dintr-ăia fără bărbi, de pe la Ieşi!

–  Ce popi? Habar n-aveau de credinţa noastră! Când le mângâiam spatele că ne ocărâse satul, îşi făceau cruce cu stânga şi strigau ca nişte muieri „julesc vierme”, „julesc vierme”.

– Ptiu, drace, să nu fi fost ghiavoli dintr-ăia cu care ne ameninţă popa Oşlobanu.

Trăsnea scuipă spre văioagă şi-şi făcu o cruce mare. Cu dreapta. Nică făcu la fel.

– Diavoli ori oameni, degrabă n-or să ne mai iasă în cale.

Cei doi lăsară hatul în spate şi porniră spre şcoala de catiheţi. Trăsnea îl bătu cu palma pe umăr pe viteazul humuleştean, că le apărase onoarea, şi începu să murmure, aşteptând aprobarea lui Nică, lecţia de gramatică… ce este, gramatica este, nu ce este, gramatica este mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le, me-te-îl-o, ne-ve-i-le, ni-vi-li, mi-ţi-i!

(Ioan Antoci)