Mâncau ciment. Bucăți de ciment, cărămizi și lemn. Iar eu, abia de făcusem 12 ani, trebuia să intru în țarc și să le fac curățenia lunară. În două săptămâni, urmau să fie tăiați. Dar, ce să tai? Două ghiulele alungite, cu păr alb și rar, și un rât cu care puteau roade orice. Inclusiv oameni.

I-am înfundat în coteț pe cei doi diavoli cu șorici, ajutat de o mătură și un făraș. Abia am închis portița. Puiendrii iadului s-au pus pe ros șipcile noi. Mi-am văzut de treabă în grabă și cu un ochi la portița zgâlțâită din țâțâni. Nea Alecu, vecinul care le devenise gâde după moartea bunicului, s-a apropiat de țarc și a încercat să mă încurajeze.

– Nu-ți fie milă, Nicușor. Asemenea sărăcii nu merită să trăiască. Dacă ți-e milă și cât negru sub unghie, degeaba îi adorm cu cuțitul. O să se ridice din paiele aprinse și o să gonească direct în căpița de coceni ca să ne strice Ajunul, Doamne-ferește!

M-am uitat la unghiile mele înnegrite, la portița care sărea din balamale și la rânjetul triumfător al lui nea Alecu.

– Anul trecut s-a întâmplat lu’ Bighirea și au rămas fără casă de Crăciun. Li s-a aprins de la porcul ars.

– Degeaba îi tăiem, nea Alecu. N-avem ce alege din ei.

– Las pe mine că ți-i fac la proțap mai ceva ca Țepeș.

Colții galbeni ai lui nea Alecu se iviră de sub mustața cafenie și ochii îi luciră. Nu-i iubeam nici eu. Odată, când le făceam curățenie, au rupt tocul portiței, au dărâmat colțul cotețului și m-au răsturnat în mizeria lor de am mirosit a colonie două săptămâni. Dar, dacă rezistaseră un an mâncând doar moloz și lemne, meritau o soartă mai bună decât să se chinuie așa.

Am privit poarta mare lăsată deschisă, pe nea Alecu remezat de ea, pufăind din țigară, și râturile blănoșilor care rupeau din portiță. Mi-am luat fărașul drept scut și am împins zăvorul portiței cu coada măturii. Ieșiți la lumină, zăluzii porcușori s-au oprit lângă ciubotele mele slinoase, și-au ridicat căpățânile cu ochii acoperiți de părul alb, au grohăit scurt și s-au năpustit spre poarta mare. Nu știu nici azi cât de mult a fost fugărit nea Alecu. El a ajuns abia spre seară înapoi acasă. N-a mai vorbit cu ai mei până la Paști. În acel Crăciun, am mâncat doar cartofi la cuptor, turte cu julfă și niște salam cumpărat de la alimentară. Eu am primit, totuși, și o portocală. Blană și Rană nu s-au mai întors niciodată.

(Ioan Antoci)